Orbán dezlănţuit

Viktor Orbán este un lider autoritarist postmodern.

În vara lui 1998, Viktor Orbán se întorcea în Transilvania cu mandatul de premier în buzunar. Era călătoria lui anuală la Universitatea de Vară Bálványos şi totuşi era diferită. De data aceasta nu mai venea ca simplu prieten al maghiarilor transilvăneni sau ca partener de fotbal, de drumeţii şi de planuri de viitor al tinerilor politicieni maghiari din România, ci ca prim-ministru al Ungariei, ţara mamă. Orbán era în întârziere. Mii de maghiari se adunaseră la Tuşnad să-l vadă şi să-l audă şi alte mii să-l întâmpine de-a lungul şoselei. În momentul în care Viktor Orbán a ieşit din Miercurea Ciuc şi s-a întânit cu mulţimea, frisonul s-a transmis din om în om, 32 de km, până în tabăra de la Tuşnad. L-am simţit şi am ştiut, fără să o spună nimeni, că Orbán se apropia. Îmbrăcat într-un tricou roşu aprins, tânărul premier al Ungariei a urcat la tribună în aclamaţiile mulţumii care vibra, electrizată. Eram în mijlocul unei mase îndrăgostite, o prelungire a tuturor celorlalţi anonimi din jurul meu cu care nu împărtăşeam nimic altceva decât prezenţa lui Viktor Orbán. A început să vorbească, fixând cu privirea câte un om din mulţime, iar sunetul vocii lui hipnotiza. Nu am întânit niciodată până la el un om care să producă un asemenea efect asupra mulţumii şi sper că nu voi mai întâlni niciodată. Atunci se năştea Viktor Orbán, salvatorul magic al maghiarimii.

Îndrăgostit de sine însuşi şi de putere

De la distanţă, Viktor Orbán pare că s-a transformat. Totuşi, politicienii care s-au aflat mai mult timp în preajma lui, chiar şi cei mai lucizi dintre ei, au ştiut, chiar dacă nu au recunoscut nici măcar faţă de ei înşişi, că liderul maghiar este aşa cum lumea îl descoperă astăzi, îndrăgostit de sine însuşi şi de putere. Au ştiut că încalcă regulile, dar au acceptat pentru că scopul era, din punctul lor de vedere, unul înalt: reconstrucţia statului ungar după totalitarismul comunist şi unificarea simbolică a maghiarimii.

Semnele s-au văzut încă din primul mandat de prim-ministru al lui Viktor Orbán. Un episod e relevant pentru ceea ce se întâmplă astăzi în Ungaria. Ultranaţionalistul Jorg Haider câştigase alegerile, iar Uniunea Europeană se pregătea să suspende votul Austriei în Consiliu. Singurul lider european care a păstrat legătura cu Haider, liderul unei Austrii izolate, era Orbán. Pe Viktor Orbán l-am auzit spunând, în aceeaşi tabără anuală de la Tuşnad şi cam în aceeaşi perioadă, că există viaţă şi în afara Uniunii Europene. În 2011, avea să o repete în Parlamentul de la Budapesta, când a vorbit despre dictatul Uniunii Europene, comparând Bruxellesul cu Moscova stalinistă şi cu Trianonul.

Şi mergând înapoi în timp, la împrejurările care stau la originea politicianului Orbán, la ceremomia de reînhumare a fostului premier Nagy Imre, executat de comunişti, găsim explicaţii pentru prezent. Cel care l-a pus pe tânărul şi necunoscutul Orbán în 1989 pe lista vorbitorilor, printre disidenţi cunoscuţi, era scriitorul Csurko István, viitorul antisemit de serviciu al Ungariei, precursorul postcomunist al Jobbik. Orbán i-a rămas dator pentru acel gest şi l-a numit în urmă cu câteva luni comanager al Teatrului Nou din Budapesta.

Inclusiv apropiaţii l-au poreclit, chiar în timpul primului mandat de premier, „fratele cel mare“. Politicianul maghiar este şi eroul unor bancuri, unul circula prin Budapesta în urmă cu zece ani. Viktor Orbán, bătrân, împreună cu copiii lui, se plimbă prin Budapesta şi ajung la dealul lui Orbán. Aceştia îl întreabă: tată, dealul acesta poartă numele tău? Orbán le răspunde că nu. Ajunşi pe dealul lui Dumnezeu, Orbán le atrage atenţia că acel deal îi poartă numele. Despre Orbán s-a glumit că a mutat coroana regelui sfânt Ştefan al Ungariei Mari la Parlament, în ultimul an al primului mandat de premier, ca să o probeze în fiecare seară înainte de culcare. Coroana se află tot acolo, iar Orbán a cerut, cu ocazia intrării în vigoare a noii Constituţii, organizarea unor festivităţi care să-i slăvească pe eroii, regii şi sfinţii Ungariei, celebrare prin care doreşte, probabil, să se legitimeze ca al doilea fondator al Ungariei.

Democraţie controlată în stil putinian

Considerat fascist sau bolşevic pentru a fi explicat opiniei publice din afara ţării, Orbán este un lider autoritarist postmodern. Proclamă moartea statului social, îi incriminează penal pe săracii care-şi caută hrana prin gunoi, îi îndeamnă pe maghiari să-şi caute fericirea în muncă şi condamnă partidul comunist şi pe succesorul socialist pentru crimele comise în timpul dictaturii. În acelaşi timp, suprataxează capitalul străin, critică consumerismul şi globalizarea şi anunţă revenirea la statul-naţiune. Opera lui politică recentă, de la taxarea raselor de câini nemaghiare până la noua Constituţie, verticalizează puterea şi produce o democraţie controlată în stil rusesc putinian.

Cea mai mare greşeală a cancelariilor occidentale ar fi să creadă că pot acţiona în cazul lui Orbán aşa cum au procedat cu Silvio Berlusconi sau cu Georgios Papandreou. Orbán are sprijinul necondiţionat al preşedintelui Ungariei, Schmitt Pal, fostul nomenclaturist comunist pe care Fidesz l-a pus în funcţie, şi în continuare pe cel al maghiarilor. A fost ales în 2010 cu voturile a peste 50% dintre maghiari, care s-au proiectat şi se proiectează încă în el. Este un container al frustrărilor recente şi istorice ale maghiarilor, rezultatul unei conspiraţii împotriva realităţii că Ungaria este o ţară mică şi dependentă economic de Uniunea Europeană şi de circuitele financiare globale. Presiunea externă pentru înlăturarea lui Viktor Orbán de la putere poate avea consecinţe mai grave, prima dintre ele fiind ascensiunea Jobbik. Viktor Orbán trebuie să plece singur prin voinţa maghiarilor. //