Experimentul shakespearian al fraţilor Taviani

Caesar trebuie să moară a închis a noua ediție a Festivalului de Film B-est (15-21 aprilie) și a făcut parte din excepționala selecție realizată de criticul și producătorul de film Andrei Crețulescu.

Imediat ce a fost distins cu premiul Ursul de Aur la a 62-a ediție a Festivalului de Film de la Berlin, comentariile referitoare la filmul Cesare deve morire / Caesar trebuie să moară al fra­ților Taviani au escaladat în tonul lor cri­tic. The Holly­wood Reporter, săptă­mâ­na­lul care din 1930 urmărește și comentează orice detaliu le­gat de studiourile ame­ri­ca­ne de film și pro­dusele lor, s-a grăbit să constate că decizia juriului, al cărui pre­șe­dinte fusese în acel an regizorul britanic de film și teatru Mike Leigh, este supă­ră­toare. Der Spiegel a con­siderat selecția de filme și lista câști­gă­to­rilor ca fiind con­ser­vatoare. Caesar tre­bu­ie să moară a fost propunerea Italiei pen­tru ca­tegoria cel mai bun film străin la a 85-a ediție a Oscarurilor americane, dar n-a reușit să ajungă între cele cinci no­mi­na­li­zate, categorie câștigată de filmul Amour, al lui Michael Haneke.

Oricine ar fi studiat biografia profesională a lui Mike Leigh și ar fi văzut filmul chiar și pe sărite ar fi înțeles că Leigh nu avea cum să aleagă altceva. Britanicii nu pot ig­nora nimic ce face trimitere la Sha­kes­peare. Orice nouă dimensiune adăugată dra­ma­turgiei și felului în care Shakespeare este înțeles și utilizat devine parcă o afacere ce trebuie răsplătită, căci nu face altceva de­cât să consolideze reputația bardului al că­rui ADN continuă să alimenteze toate sce­nele lumii.

Un civil face greu diferența între în­chi­soare și penitenciar. Închisoarea este locul unde un individ este privat de libertate pe durată determinată, până la stabilirea pe­depsei, pe când penitenciarul este locul un­de un indivit dovedit vinovat în urma unui proces își ispășește pedeapsa. Ideea de penitenciar este strâns legată de pe­ni­tență – a se pocăi pentru păcatul / gre­șeala comisă.

Penitenciarul Rebibbia, aflat într-o subur­bie a Romei cu același nume, este una din­tre cele mai mari instituții de acest fel din Italia, specializată în reabilitarea și rein­tegrarea în societate a deținuților. Aici fra­ții Taviani au filmat un experiment extra­ordinar, care a sfârșit prin a fi Caesar tre­buie să moară.

Iulius Caesar este una dintre cele 12 tra­ge­dii semnate de William Shakespeare. Se pa­re că ar fi fost scrisă în jurul anului 1599 și are la bază evenimente istorice au­tentice: uciderea lui Iulius Caesar pe trep­tele Senatului roman, în 44 î. Hr. Dic­ta­to­rul roman nu este însă figura centrală a tragediei, deși textul îi poartă numele. Cae­sar apare în doar trei scene și este ucis la începutul actului III. Brutus este adevă­ra­tul protagonist, iar tragedia se con­cen­trea­ză pe lupta interioară a acestuia, prieten bun cu Caesar, însă tributar unor valori mai importante decât relațiile personale - patriotismul și onoarea.

În urmă cu exact trei ani, pe scena Tea­trului Metropolis din București, am văzut un spectacol de teatru inedit, realizat în colaborare cu Administrația Națională a Pe­nitenciarelor: Spune Adevărul Puterii. Voci din Întuneric, după un scenariu de Ariel Dorfman, în regia Ancăi Colțeanu. Actori erau 14 deținuți aleși în urma unui casting riguros desfășurat la penitenciarele Ploiești și Târgșor. Toți cei aleși pentru proiect îşi executau pedeapsa în regim des­chis sau semideschis și au început prin a lucra două ore pe săptămână, pentru ca ulterior să fie transferați la București, pen­tru a lucra efectiv la scenă. Asistând la spectacol, unui necunoscător, care ar fi ni­merit din greșeală în acea seară acolo, i-ar fi fost greu să creadă că cei de pe scenă nu erau actori adevărați, ci erau oameni cu un trecut periculos pentru societate. Ar fi fost greu să creadă că acei oameni de pe sce­nă care realizau un moment cultural-artistic autentic și valoros erau indivizi care, la un moment dat, au încălcat re­gu­lile simple ale condiției de om și cetățean. De multe ori asociem frumosul cu alte va­lori, precum onestitatea, adevărul, eticul, moralul – dar acel spectacol era dovada că frumosul poate fi înțeles și ca o chimie stra­nie, o reacție în care pot intra ele­men­te instabile, contaminate sau tarate.

Filmul Fraților Taviani este exact despre acest fapt: în penitenciarul Rebibbia, ca în fiecare an, se montează o piesă de teatru. De data aceasta este aleasă tragedia lui Sha­kespeare, Iulius Caesar. Ca gen, filmul este greu de clasificat: documentar, docu-dramă? Cât din ce a rămas pe peliculă a fost ceva filmat spontan și cât a fost aran­jat, regizat?

Filmul începe cu ultima scenă din spec­tacol: momentul în care Brutus, după în­frângerea suferită de complotiști la Phi­lippi, cere ajutor pentru a-și pune capăt zi­lelor. Salvatore Striano, interpretul lui Bru­tus, și ceilalți actori sunt îmbrăcați în cos­tume puțin pretențioase, care m-au dus cu gândul la producțiile studenților din Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Striano joacă superb. După aplauzele de final, fil­mul devine alb-negru și aflăm ce se în­tâm­plase cu 6 luni în urmă, când se luase ho­tă­rârea referitoare la noua distribuție pen­tru piesa ce urma a fi montată în pe­ni­tenciar. Asistăm la un casting autentic, în care doritorii sunt rugați să-și spună nu­mele, data nașterii și adresa, în două fe­luri diferite: ca și cum s-ar despărți de o iubită, iar apoi nervoși. După ce alegerea este făcută, aflăm și motivele pentru care cei selecționați în proiect sunt închiși: de la furturi mărunte, la trafic cu narcotice, omucideri și legături cu mafia.

Filmul este o selecție bine gândită de sce­ne din repetiții și viața în penitenciar. Sunt jucate numai scenele importante ale tra­gediei, trecerile între ele se fac simplu, na­rativ, explicându-se într-o frază ce s-a în­tâmplat de la o scenă la alta. Shakes­peare nu se joacă autentic, în versuri. Une­le re­plici au fost transformate de cei care ur­mau să le rostească potrivit înțelesului lor și fiecare dintre actori păstrându-și dia­lectul italian: napolitan, milanez, ro­ma­n, sicilian.

Între personajele politice, pe care le in­ter­pretează folosindu-se de cuvintele lui Sha­kespeare și viețile lor italiene, se formează o stanie punte: una o explică pe cealaltă, într-un ciclu al violențelor care par să nu se mai termine.

Cosimo Rega, interpretul lui Cassius, is­pă­șește o pedeapsă pe viață pentru patru omoruri. Lui îi aparțin ultimele cuvinte din film. După spectacol, după ce aplauzele s-au terminat, deținuții sunt întorși în ce­lu­lele lor. Rega intră ca de fiecare dată – așa cum o făcuse pe parcursul celor șase luni de repetiții, numai că de această dată pașii îi sunt mai grei. Se oprește în mijlocul ce­lu­lei, în picioare, iar din off vocea lui spu­ne: „De când am cunoscut arta, ca­mera asta mi-a devenit închisoare“.

Caesar trebuie să moară este un film greu despre cunoașterea prin artă, survenită prea târziu pentru a mai provoca schimbări ma­jore în viața și calitatea vieții unui individ. Este un film despre puterea teatrului de a trezi conștiințe. //