De același autor
Misiunea socială a intelectualului nu a fost simţită ca identică cu a specialistului. Intelectualul se străduieşte să exprime, cu mijloacele pe care i le pune la dispoziţie cultura, o anumită atitudine etică.
În numărul trecut al revistei 22 (10/2012), domnul profesor Aligică scrie un text în care se referă la mine, dar nu mă numeşte! Bun pedagog, mă laudă un pic, mă dojeneşte binişor. Precum personajul din tragedia lui Racine (Britannicus), nu meritam nici acest exces de onoare, nici această indignitate.
Autorul articolului este de părere că, în loc să mă refer în mod incompetent la ideologia neoliberală, ar trebui mai degrabă, ca psihiatru, să-mi cat de treabă, să analizez psihopatologia (nebunilor?), participanţi la ceea ce d-sa desemnează cu nedisimulată ironie ca „Marea Revoluţie din ianuarie“.
Mulţumesc pentru sfat! Dacă acţiunea mea civică din ultimii 35 de ani a avut cel mai mic sens, atunci a fost acela că am încercat să prezerv demnitatea psihiatriei şi să nu compromit această disciplină medicală (care se ocupă exclusiv de cazuri individuale), extrapolând conceptele ei la fenomene sociale.
Totuşi, psihiatria şi psihanaliza mi-au atras atenţia asupra unui fapt: lumea „normală“, istoria universală sunt guvernate de forţe iraţionale. Nu numai revoluţiile sau răscoalele (în care mulţimile joacă un rol mai mic sau mai mare), dar şi războaiele, decise de politicieni şi de militari, sunt produsul unor patimi. De aici nu rezultă că ele ar trebui să fie tratate de psihiatri; mai degrabă politologii ar trebui să se preocupe un pic de pasiuni şi să înveţe psihanaliza. Şi să-i acorde un rol semnificativ în cercetările lor.
Până una-alta, umila mişcare din ianuarie de la Bucureşti a făcut să cadă Guvernul Boc; a fost ultima adiere de vânt care a desprins din pom frunza uscată. Nu e prea rău pentru o mână de cetăţeni cu mâinile goale, îngheţaţi şi bastonaţi de jandarmi. E un modest exemplu de ceea ce Jan Patočka, o figură tutelară a anilor mei de rezistenţă, numea „puterea celor slabi“.
D-l profesor mă caracterizează drept un „om de stânga“. Nu vreau să dau impresia că mi-ar fi ruşine de această etichetă; totuşi, trebuie să spun că nu mă regăsesc în această caracterizare. Am spus care este, după părerea mea, deosebirea dintre un om de dreapta şi un om de stânga: omul de dreapta acordă prioritate libertăţii asupra dreptăţii; omul de stânga procedează invers. Pentru mine libertatea este mai importantă decât justiţia, fiindcă, în lipsa libertăţii, justiţia se preface în nedreptate. Dar asta nu înseamnă că dreptatea trebuie aruncată la gunoi.
Vin acum la rolul intelectualului. Misiunea socială a intelectualului, de la intervenţia lui Emile Zola în afacerea Dreyfus încoace (1898), nu a fost simţită ca identică cu a specialistului. Intelectualul se străduieşte să exprime, cu mijloacele pe care i le pune la dispoziţie cultura, o anumită atitudine etică. Trebuie, de ce nu, să exprime un anumit sentiment colectiv, chiar dacă nu reflectă o opinie universală. Desigur, binele şi răul nu sunt uşor de deosebit, dar nu trebuie să eşuăm în relativismul total.
Ce susţin eu? Că actuala clasă conducătoare din România este esenţial cleptocratică. (Cine crede altfel să o spună!) Că această clasă este identică cu vechea burghezie a partidului comunist (asociată cu câteva elemente tinere, dintre care multe provin din aceleaşi medii de partid). Mai susţin că această neoburghezie s-a adaptat perfect lumii ambiante, că a vândut pe nimic bogăţiile României, încasând comisioane substanţiale şi, deci, ea (neoburghezia postcomunistă), este perfect integrată în macrocosmul economic actual. Mai susţin că ţărilor postcomuniste li se alocă o poziţie cvasicolonială în ansamblul economiei mondiale, dar asta nu este o fatalitate: dacă oligarhia care are în mână economia ţării ar fi mai puţin ahtiată de bacşişuri şi ar manifesta un dram de patriotism, atunci ar acorda prioritate, de pildă, absorbţiei fondurilor europene – se ştie însă că aceste fonduri nu produc beneficiile solicitate de rechinii locali. Ar dezvolta creaţia industrială, nu s-ar refugia în cel mai penibil mercantilism.
În fine, susţin că, pretutindeni, bolşevismul (care, să nu uităm, se definea ca un „capitalism monopolist de stat“) a fost un râu care s-a vărsat în fluviul neoliberal şi s-a adaptat perfect la asta fiindcă era, esenţial şi de la început, cinic.
Este ceea ce crede o majoritate de români. Să vină economiştii, să demonstreze, cu competenţa lor, cu cifre, că mă înşel. Că ne înşelăm. În ce mă priveşte, deşi nu am o înţelegere „nici măcar definiţională“ a fenomenelor, nu cred că alimentez, cum zice profesorul, confuzia publică susţinând aceste cvasi-evidenţe. Să vină specialiştii să demonstreze că prădalnica mogulime este binefăcătoarea naţiunii. Că scoaterea României din concurenţa internaţională, starea de ruină a întregii funcţionări publice (sănătate, educaţie, transporturi) sunt o fericire.
Atacul lui Ludwig von Mises la adresa intelectualilor care ar fi mereu de stânga nu mă atinge pe mine. Totuşi, găsesc că Ludwig von Mises nu e coerent cu sine. După ce atribuie „stângismul“ intelectualilor invidiei şi resentimentului (intelectualii nu sunt admişi în „lumea bună“ capitalistă şi asta-i face să moară de ciudă), Mises spune că fenomenul e mai ales american şi arată că în Franţa lucrurile se petrec altfel, intelectualii fiind acceptaţi în saloanele lumii bune. Oricum, explicaţia prin „resentiment“ este cam subţirică. În orice caz, la noi intelectualii nu se disting prin atitudini de stânga şi nu par măcinaţi de resentimente faţă de bogătaşi. În schimb, tot Mises are cuvinte bune despre scriitori. Iată ce spune marele economist în subcapitolul despre „piaţa cărţii“: „Literatura nu este conformism, ci disidenţă (dissent). Acei autori care pur şi simplu repetă ceea ce toată lumea aprobă şi vrea să audă sunt lipsiţi de importanţă. Singur contează novatorul, disidentul, vestitorul (the harbinger) lucrurilor neauzite, omul care respinge standardele tradiţionale şi are ca scop să impună valori şi idei noi în locul celor vechi“. Mises, pe de altă parte, face elogiul inovaţiei şi al creaţiei, slab reprezentate în cleptocraţia noastră. Am spus că fatală este actuala tendinţă speculativă, desfrâul finanţei scăpate de sub control. Aceşti bani ar trebui investiţi în dezvoltare. Suntem departe de asta. //
