Spre pacea politică?

Formula magică a unei guvernări la centru, la care participă toate forțele politice, este ispititoare, dar numai când este insuflată de un proiect național și, mai ales, nu are drept scop prezervarea privilegiilor oligarhiei.

Afișând o cvasiperfectă înțelegere reciprocă, uitând de injuriile și strâmbele recente, sa­crificând pe altarul concesiilor reciproce pe slujitorul cel mai credincios al justiției echi­tabile, Daniel Morar, președintele și primul mi­nistru pun sau dau aerul că pun bazele unei păci politice care ar putea deveni și o pace socială, la un orizont nu prea în­de­părtat.

Schema unei păci politice relative s-a re­a­li­zat în Europa într-o țară care nu seamănă cu România: Elveția. Confederația cunoaște, din 1959, așa-zisa „formulă magică“, un gu­vern în care sunt reprezentate toate par­ti­dele politice importante, de la dreapta la stân­ga. Paralel, lupta politică continuă la ni­velul electoral, dar proporțiile reprezentării partidelor în guvern rămân aceleași, cu mici ajustări, din 2003 încoace.

Elvețienii, maeștrii în arta compromisului (pe care au grijă repetat să o deosebească de „compromitere“) au folosit din plin for­mula magică. Într-o Europă trecând prin di­ficultățile structurale care se cunosc, El­ve­ția este o insulă de prosperitate și echilibru, cu toate scandalurile care-i punctează exis­tența. Este adevărat că succesul Elveției nu aparține numai „formulei magice“, ci și virtuților populare de muncă și seriozitate, dar sistemul guvernamental contribuie la re­ușita țării.

Este această paralelă neașteptată între două țări atât de diferite un motiv de speranță pentru România? Cu excepția unor mișcări extreme, de dreapta și de stânga, foarte cri­tice cu sistemul din țara lor, elvețienii par mulțumiți de situație. Nu este cazul cu ro­mânii care toți sunt nemulțumiți, cu ex­cep­ția unei pături oligarhice, închisă în auto­sa­tisfacție. Dar și aceasta din urmă ar trebui să fie îngrijorată; cu un minimum de lu­ci­ditate, și-ar da seama că își taie cu răbdare, dar fără întrerupere, craca pe care stă.

De aceea, stârnește mirare afirmația d-lui Băsescu conform căreia „țara e în regulă“. O fi, pentru guvernanții economisind ener­gia pe care altă dată o foloseau spre a se pă­rui. Chiar dacă aceste cifre par bune, nu sun­tem la adăpost de surprize financiare ne­plăcute, ba, dimpotrivă, multe par să le anun­țe, cum ar fi, de pildă, subfinanțarea, mai bi­ne zis nefinanțarea cronică a culturii și ști­inței. Dar mai ales starea lamentabilă a in­frastructurilor rutiere, feroviare, a sănătății. Și în genere a domeniului public. Op­timismul prezidențial este mai mult o expresie a autoliniștirii și revelă o concepție tranchilizantă a guvernării, ca și stilul șugubăț al primului mi­nistru.

Formula magică a unei guvernări la centru, la care participă toate forțele politice, este ispititoare, dar numai când este insuflată de un proiect na­țional și, mai ales, nu are drept scop prezervarea privilegiilor oligarhiei. Momentul actual este unul prost: po­litica de reforme a dispărut în ni­si­pu­rile politicianismului, justiția, punc­tul esențial, este pe cale să-și piardă independența relativă greu do­bân­di­tă, iar conjunctura financiară inter­națională este mizerabilă.

Și, mai ales, există sărăcia, acest fla­gel social care nu numai că este in­su­portabil, dar îi menține pe săraci în­tr-o stare de abrutizare, fără dorinți.

Liniștea politică de azi și de la noi, prin lipsa cacofoniilor de care lumea este prea sătulă, este o liniște a mor­ții și, mai ales, nu este stabilă. În mo­mentul de față, capacitățile de rege­nerare ale clasei politice par epuizate. Singură, noua fundație Mișcarea Po­pu­lară enunță o șansă. Partidul liberal, atras în capacana fatală a USL, este pe cale să piardă totul, cu toată exis­tența unor capacități intrinseci. PDL a devenit o facțiune. Singurul partid puternic este PSD, a cărui politică con­stă într-o practică prelungită a po­menilor. Se deschide calea diver­selor extremisme și populisme. Par­tidul lui Dan Diaconescu va apărea într-o zi o dulce glumă. Sau, atunci, po­pulația menținută în mizerie nu va reacționa și socoteala de la centru este cea bună. Cinic-bună.

Revin la Elveția. Principala funcție a Consiliului Federal (guvernul) al El­veției nu este aceea de-a rezolva tre­burile curente, ci de-a încerca să-și imagineze orizontul 2030-2050 și să creeze bazele existenței generației vi­itoare. La noi, se practică o politică în care ziua de mâine este aproape un termen mediu... Am irosit în chel­tuieli inutile, în credite nesustenabile în anii de adevărată creștere 2000-2008. Nu trebuie acuzați numai gu­vernanții, ci și toată populația, pe care guvernatorul Isărescu o avertiza în acele vremuri relativ prospere asu­pra prea marii datorii externe.

Acum ne rămân ochii: să plângem. Și, dintre virtuți, cea mai prețioasă, speranța că oameni destul de altruiști și de inteligenți se vor uni, pentru a lipi oalele sparte. //