De același autor
As fi vrut sa scriu despre Mailat, pornind de la observatia lui Norman Manea legata de aspectele dostoievskiene ale crimei. Anul trecut, cand s-a produs acea crima, era posibil. Acum, mi se pare necesar sa fie reamintite sau clarificate lucruri elementare legate de tot ceea ce a urmat acestei crime, "efectul Mailat".
Discursul despre romi, public sau privat, a inceput sa ne aminteasca de Romania de la inceputul anilor 90. Din pacate, exemplele sunt prea multe pentru a le enumera. La inceputul anilor 90 exista o scuza: avusesem un acces extrem de dificil la literatura care continea referiri la discriminare, "hate-speech" si, in general, la tot ce tine de drepturile omului. Acum stim ce ar trebui sa nu spunem sau sa nu scriem, dar continuam sa o facem. Atunci cand personalitati publice sau politicieni fac gesturi impotriva discriminarii, ele sunt imediat calificate ca "electorale" sau "de imagine".
La sfarsitul lunii trecute, am vorbit la o conferinta organizata de Universitatea "Robert Schuman" din Strasbourg, la care au participat cei mai cunoscuti experti europeni in tema minoritatilor. Tema conferintei era Noile minoritati. Mai mult decat imigratia, care este recunoscuta ca o problema majora europeana, minoritatea roma a aparut tuturor ca fiind cea mai delicata chestiune.
Dincolo de aspectele istorice, problema romilor ramane a Europei in ansamblul ei, in egala masura a Europei de Est, cat si a celei de Vest. Sa amintim, printre altele, ca, inainte de masiva imigratie a romilor in Europa de Vest din ultimii ani, in unele state europene, populatia roma nu era recunoscuta ca minoritate. Una dintre aceste tari este si Italia care, prin legea adoptata in 1999, referitoare la protectia minoritatilor, nu isi recunostea propria minoritate roma, desi aceasta fusese prevazuta in proiectul de lege. Spania o recunostea ca singura minoritate, dar nu admitea decat ca exista "probleme sociale" legate de romi. Cea mai creativa propunere legata de statutul minoritatii rome a fost formulata acum cativa ani: aceea ca romii sa devina o "minoritate europeana". Acest lucru nu a putut fi realizat din considerente politice, dar si juridice: discriminare fata de alte minoritati care nu puteau avea acelasi statut. Solutiile paneuropene par a stagna.
Odata cu libera circulatie in Europa de Vest, in toate statele est-europene in care romii reprezinta, in medie, 5% din populatie au fost resuscitate reactiile rasiste la adresa acestei comunitati, care a inceput sa imigreze masiv in Europa de Vest, determinand diferite masuri de protectie din partea statelor de imigratie. Un exemplu ar fi reintroducerea vizelor pentru Slovacia in perioada de preaderare.
Ceea ce mi se pare problematic si unic in Romania este modul de legitimare a acestui discurs discriminatoriu. Suntem impotriva corectitudinii politice, care reprezinta pentru multi unul dintre cele mai ridicole moduri de compartament occidentale. Exista o confuzie majora intre respectarea drepturilor omului si corectitudinea politica. Mai mult decat atat, discursul despre drepturile omului este inexistent. Este ratiunea pentru care orice argument adus din aceasta zona te asimileaza categoriei de "politically correct".
Corectitudinea politica nu este un termen peiorativ numai in Romania. Deriva sa, dupa faimoasa decizie a Curtii Supreme Americane, Chisholm vs Georgia, de la sfarsitul secolului XVIII, a fost determinata de monopolizarea acestui concept de catre miscarile radicale de stanga.
In schimb, drepturile omului, printre care si dreptul la egalitate si interzicerea discriminarii, au alte radacini filosofice, in linia carora i-am putea aminti pe Thomas Paine, John Stuart Mill, Kant sau, in epoca contemporana, Rawls sau Dworkin. Cu siguranta, discutia este una complicata si s-au scris deja monografii pe aceasta tema. Esential este ca atat drepturile civile si politice, cat si cele economice, sociale sau culturale sunt legate astazi, in mod inextricabil, de democratie. Ele au patruns in cultura occidentala prin documentele fundamentale ale modernitatii politicii, precum Magna Carta sau cele doua faimoase declaratii ale drepturilor omului, franceza si americana. Acest lucru nu s-a intamplat in alte culturi. Nu poate exista democratie fara un respect al drepturilor omului - sa ne amintim reactia internationala la alegerile din 1991 din Algeria, alegeri necontestate ca procedura electorala, dar care au dus la izolarea Algeriei.
O alta tema care a intrat din nou in discutie, insotita de aceleasi confuzii, este cea a organizatiilor nonguvernamentale care sustin diferite cauze, printre care si drepturile omului. Descoperirea tardiva in Romania a faptului notoriu ca o parte dintre aceste organizatii au politici trasate de sursele de finantare sau isi cauta sursele de finantare in functie de aceste politici a determinat fie campanii impotriva acestora, fie condamnarea lor la derizoriu. Tema controlului organizatiilor nonguvernamentale a aparut la nivel international la mijlocul anilor 90, fara sa se gaseasca o solutie universala. Din nou, organizatiile nonguvernamentale constituie unul dintre cele mai importante elemente ale societatii civile.
Cu siguranta, militantismul in favoarea drepturilor omului poate fi si el dogmatic pe alocuri. Doua carti au readus aceste lucruri in discutie, una scrisa de Michael Ignatieff, Human Rights as Politics and Idolatry, publicata la Princeton in 2001, si alta scrisa de David Kennedy in 2003, The Dark Side of Humanitarism. Ambele discuta aceleasi probleme: autoportretizarea militantismului in domeniul drepturilor omului ca fiind "neutru" si "antipolitic", pretentia de a reprezenta si mobiliza o parte importanta din societate si selectivitatea. Aceste critici mi se par pertinente. Aceasta nu inseamna ca activismul in domenul drepturilor omului se poate confunda cu corectitudinea politica. Exista organizatii nonguvernamentale care au avut si au astfel de agende, asa cum exista organizatii nonguvernamentale in domeniul drepturilor omului care au agende conservatoare.
Vladimir Tismaneanu amintea, la un moment dat, de existenta cartilor de drept in toate bibliotecile intelectualilor est-europeni dupa caderea comunismului. Din pacate, pana in acest moment, Romania pare a fi exceptia de la aceasta regula. Reintoarcerea la discursul rasist, la discriminare, la hartuire cu orice fel de legitimitate nu inseamna decat abdicarea de la cultura europeana moderna cladita pe respectarea drepturilor omului. Din nou, reticenta fata de normele europene nu este un fenomen pur romanesc, multe dintre statele est-europene au inceput sa realizeze, dupa aderare, dificultatea aplicarii acestor norme. Exista lucruri care pot fi discutate. Cu siguranta ca discursul rasist, hate-speech-ul, violenta bazata pe criterii etnice, nu se pot repune in cauza decat daca se doreste o Romanie premoderna, a Evului Mediu.
