Declarații la adresa României. Ce trebuie să facem?

Ce trebuie să facem, noi, clasa politică, intelectualitatea, instituțiile administrației centrale și locale, mass-media și, nu în ultimă instanță, opinia publică pentru ca România să traverseze cu bine cea mai periculoasă perioadă istorică de după sfârșitul Războiului Rece?

Sistemul internațional ar fi intrat oricum într-o fază de tranziție spre o nouă ordine internațională datorită dezvoltării eco­no­mice accelerate a „Restului“, a zonei ne­oc­ci­dentale. Globalizarea 2.0, cea în care Pa­cificul echilibrează Atlanticul de Nord, re­clamă mai multă influență politică pentru țări precum China, India, Brazilia, Mexic, Indonezia și nu numai. Mai devreme sau mai târziu, am fi fost și noi martorii „sfâr­șitului vacanței“, sfârșitul perioadei de vacanță strategică pentru România.

Contestarea ordinii globale și eu­ropene de către Rusia, inclusiv prin folosirea forței militare, pre­cum în Georgia sau Ucraina, a grăbit sfârșitul vacanței, punând România în fața unor provocări majore, provocări nu numai la adresa valorilor îm­părtășite și de noi (stat de drept, libertate, liberalism economic, pace), dar și la adre­sa identității noastre naționale și chiar a granițelor actuale.

Confruntarea Rusiei cu Occidentul va fi una de durată, așa cum de durată va fi și reașezarea lumii internaționale și re­cons­trucția ordinii, de această dată, globală. Nu este obligatoriu ca noua ordine globală să fie una de tip liberal, ca până acum.

În aceste noi condiții internaționale mult mai complicate, din punct de vedere al politicii noastre de securitate națională, în cadrul căreia includ drept componentă prin­cipală politica externă, întrebarea prin­cipală este: ce trebuie să facem, noi, clasa politică, intelectualitatea, instituțiile ad­ministrației centrale și locale, mass-me­dia și, nu în ultimă instanță, opinia pu­blică pentru ca România să traverseze cu bine cea mai periculoasă perioadă istorică de după sfârșitul Războiului Rece?

Imagine de la una dintre şedinţele CSAT (Cotroceni, 3 martie 2015)

Avem în istoria noastră modernă su­fi­ciente exemple de reașezare a ordinii in­ternaționale, situații pe care uneori Ro­mânia le-a înțeles corect și le-a exploatat în mod inteligent, obținând remarcabile realizări naționale. Declararea indepen­den­ței naționale la 1877, confirmată ulterior pe câmpul de luptă, este un astfel de caz. Dar, din păcate, avem și situații tragice, când am fost incapabili să înțelegem și să anticipăm mersul evenimentelor, când cla­sa politică, poate ca și astăzi, s-a com­plă­cut într-un amestec de lăcomie și prostie, incapabilă să ia deciziile necesare. Rea­șe­zarea lumii din preajma celui de-al doilea război mondial a fost ignorată la Bu­cu­rești, iar atunci când istoria s-a răzbunat pe noi, prin Dictatul de la Viena și ul­ti­matumul sovietic din 1940, tot ce-am pu­tut face a fost să cedăm fără luptă teritorii care ne aparțineau de drept. Aș face lec­tu­ră obligatorie pentru toți membrii clasei po­litice, mai ales pentru membrii CSAT, dis­cuțiile din Consiliul de Coroană din iu­nie 1940, suficient de dramatice pentru a înțelege de ce securitatea națională este ca aerul. Doar când începe să-ți lipsească îți dai seama de importanța ei.

Securitatea națională se apără din timp, încă de când suntem în pa­ce. Securitatea națională pre­su­pu­ne să faci ce trebuie, și nu ce poți și aici văd una dintre marile probleme ale României de astăzi. Ne-am obișnuit să fim mediocri, să avem de în­de­plinit obiective mici, pentru a ne putea lău­da repede cu îndeplinirea lor. Făcând ce putem, și nu ce trebuie nu va fi su­fi­cient. Deprofesionalizarea politicii ro­mâ­nești și a unei mari părți a administrației centrale reprezintă un obstacol în plus, cei care știu ce este de făcut fiind prea puțini.

Este imperativ ca România, și nu numai în zona de securitate națională, să se or­ga­nizeze mai bine, să se exprime intern, dar mai ales internațional mai bine, să se ape­re mai bine. Nu poate nimeni să spună cu exactitate dacă viitorul nostru ca țară, mai apropiat sau mai îndepărtat, pre­su­pune și traversarea unei perioade de răz­boi. Avem deja război în Ucraina, am avut în Georgia, avem război sau războaie în Orientul Mijlociu, pare că războiul se apro­pie de noi. Ca să nu mai menționez per­ma­nentul focar de război din Transnistria. Deci, întrebarea rămâne. Ce trebuie făcut?

Într-un articol viitor, am să detaliez ce cred eu că ar trebui să facem în România, pentru a ne spori șansele de traversare cu bine a complicatelor vremuri în care am intrat. Pe spațiul pe care îl am astăzi la dis­poziție, aș dori să abordez doar problema modului în care trebuie tratate diferitele de­clarații la adresa României, venite din anumite capitale sau de la anumiți lideri de opinie sau politici din țări care nu ne sunt astăzi prietene – și nu mă refer aici numai la Rusia.

Am avut și vom mai avea declarații re­feritoare la politica externă și de securitate a României, unele dintre ele purtând ade­vărate semnificații antiromânești. Pentru noi, ca țară, miza nu stă numai în de­cla­rație, ci și în modul în care o gestionăm intern, inclusiv în modul în care o ros­to­golim public, în cadrul necesarelor dez­bateri mediatice și civice.

Constat trei greșeli majore în ges­tionarea acestor tipuri de de­cla­rații: asimetria, politizarea ex­ce­si­vă și efectul cutiei de re­zo­nanță.

În primul rând, este o greșeală să ridici tu, intenționat sau din neatenție, nivelul de răspuns la o declarație. Câteva exemple pentru o mai bună înțelegere. Aproximativ acum două luni, la o declarație a unui ex­pert rus din zona academică s-a răspuns cu o declarație a șefului Statului Major al Armatei Române, oficial român echivalent al unui secretar de stat. Avem aici o dublă asimetrie, de la academic la politic și de la un nivel scăzut la un nivel foarte ridicat. Dacă ținea cu tot dinadinsul, deși nu este recomandat, MApN putea răspunde în ace­lași fel, având și el în dotare două institute de profil, cu cercetători foarte buni, care ar fi putut da o replică de același nivel și pe măsură. Acum câteva zile, la o de­cla­rație mult mai importantă, a șefului SMG rus, răspunsul a fost dat de chiar primul ministru al României. Deși mesajul pre­mie­rului a fost unul corect, reacția a fost nea­decvată, prin asimetria planurilor. Răs­pun­sul asimetric în declarațiile publice de acest tip ridică câteva aspecte. Exagerează importanța acestor declarații, unele dintre ele fiind făcute pentru consum politic in­tern rus. O ignorare a lor, la nivelul po­li­ti­cului din România, ar reprezenta o stra­tegie mult mai înțeleaptă. Restrânge marja de manevră și flexibilitatea autorităților din România. Dacă, dintr-un stagiu pre­li­minar al unei competiții internaționale complicate, la noi reacționează primul mi­nistru, mai târziu ce facem? De ce avem se­cretari de stat și miniștri de resort, care pot duce acest război al declarațiilor, păstrând libertatea de manevră a marilor decidenți politici? Și, nu în ultimul rând, poate reduce credibilitatea actului politic la cel mai înalt nivel. Dacă iese primul mi­nistru la bătaie înseamnă că este foarte im­portant și atunci, dincolo de declarații, ce faci? Concret, practic, România cum răs­punde? În plus, orice declarație a primului ministru pe probleme internaționale și de securitate națională îl angajează inevitabil și pe președintele României, datorită bi­no­mului președinte–vicepreședinte CSAT.

Apoi, riscăm să greșim major, dacă politizăm modul de ges­tionare a complicatelor pro­ble­me internaționale. Ne tragem un glonț în picior. Ani la rând am văzut cum clasa politică din România, din răutate și prostie, îi trăgea scaunul de sub fund președintelui în complicatele negocieri cu Rusia. Nu poți să ai pretenția ca alții să-ți respecte președintele, când tu îl umilești la el acasă. Sper din toată ini­ma că nu se va mai repeta această imensă greșeală cu președintele Iohannis. Nu ne batem joc de el, ne batem joc de România. Persoana și funcția nu pot fi separate. În același context, de curând, am văzut cum un domn senator, culmea!, om cu ceva experiență în zona de securitate națională, îl provoca pe președintele României să iasă și el cu o declarație la adresa celei da­te de șeful Statului Major al Armatei Ru­se, fluturându-i altfel pe la urechi spec­trul iresponsabilității. Dacă este cineva iresponsabil în acest joc este acel domn senator, care, de dragul populismului și al de­magogiei, își implica propriul pre­șe­din­te de țară într-un joc politicianist inutil, dar care face mare plăcere adversarilor României. În probleme de securitate na­țională nu ar trebui să existe separări po­litice de tip PSD-PNL, pentru că „patria a priori“.

În fine, în anumite momente, trebuie să evităm fenomenul cutiei de rezonanță. De fapt, în cele mai multe dintre momente, este mai bine să nu avem reacție la nivel guvernamental la anumite declarații. De altfel, unele dintre acestea sunt făcute toc­mai cu scopul pervers de a fi rostogolite de cel căruia i se adresează. De ce trebuie să le facem noi jocul? Mai ales că, în astfel de situații, are cine să dea replica pentru noi – și aici mă refer la NATO. Orice ame­nințare la adresa României este o ame­nin­țare la adresa NATO, iar reacțiile Alianței sunt mult mai vizibile și mai binevenite decât ale noastre. Lucru pe care NATO deja l-a făcut până cum și l-a făcut foarte bine.