Irelevanța Cărții Albe

Menținerea păcii pe continentul european, în ultimii 60 de ani, reprezintă marea rea­li­zare a UE, în special prin reconcilierea fran­co-germană. Cooptarea ulterioară și a Marii Britanii a făcut ca, pen­tru prima dată în ul­ti­mele secole, cele trei mari puteri vest-europene să dez­volte între ele o relație de sumă pozitivă. Dez­vol­tarea economică a fost doar o consecință importantă a păcii. Miza principală a existenței UE a fost și a ră­mas pacea pe continentul european. Eventuala dis­pa­riție a UE ar crea nefericitele condiții ale întoarcerii la o geopolitică a rivalității, a jo­cului de sumă zero, atmosferă ce a creat mai multe războaie intraeuropene, in­clusiv două mondiale.

În ultimii ani, UE s-a confruntat cu două meta-probleme, ambele prost gestionate, ris­când să arunce în aer Uniunea. Prima es­te legată de scăderea dramatică a în­cre­derii populației din „vechea Europă“ în integrare ca soluție de protecție sau sal­vare în fața marilor amenințări la adresa prosperității sau securității cetățeanului eu­ropean. Sub presiunea concurenței eco­nomice a „Restului“ (în special Asia) și a crizei economice din 2009-2010, nivelul de prosperitate a cetățeanului vest-euro­pean a început să scadă. Pe de altă parte, creșterea economică și, ulterior, politică a Germaniei, influența ei tot mai mare, pe fondul diminuării influenței franceze în UE, a stricat echilibrul de putere din tri­unghiul Franța-Germania-Marea Britanie. Astfel s-a ajuns la situația în care o mare par­te din opinia publică britanică și o par­te însemnată a opiniei publice din vechea Europă să creadă că, dintr-o oportunitate, UE a devenit o povară, un cost, un handicap.

Cele cinci scenarii propuse prin Cartea Albă de către pre­ședintele Comisiei Eu­ro­pene, domnul Jean-Claude Juncker, sunt irelevante, ne­constituind soluții pen­tru cele două mari pro­ble­me. Brexit-ul a rezolvat, în­tr-un fel, problema re­la­țiilor britanico-germane. Dar chestiunea încrederii în UE a ce­tă­țeanului vest-european este departe de a avea o soluție. Dimpotrivă. Prea mulți ani politicieni din Franța, Olanda, Spania sau Italia, pentru a-și scuza incompetența ad­ministrativă și politică, au dat vina pe „Bruxelles“ și pe instituțiile europene. „Ex­ternalizarea vinei“ nu este o invenție românească, a fost practicată ani la rând și la case mai mari. Asta nu înseamnă că birocrația europeană nu are și ea vina ei pentru propria scleroză administrativă. Dar cetățeanul din Franța sau Olanda și-a pierdut încrederea în UE, în special ca urmare a discursului demagogic, populist al politicianului de centru.

În aceeași logică găunoasă, politicienii vest-europeni au refuzat să recunoască multiplele avantaje pe care extinderea UE că­tre Est le-a adus cetățenilor vest-eu­ro­peni. Din fiecare euro oferit ca ajutor de dezvoltare țărilor din Europa Centrală, 70 de eurocenți s-au întors la companiile ger­ma­ne, franceze, olandeze sau italiene. Prin accesul preferențial la piața central-euro­peană s-a putut menține pentru încă 20 de ani nivelul ridicat de prosperitate din Europa Occidentală. Însăși reuniunea din data de 7 martie 2017 a celor patru mari țări europene (Franța, Germania, Ita­lia și Spa­nia) ne arată că principala pro­ble­mă legată de viitorul UE este în aceste țări, unde segmente mari de populație se con­frun­tă cu euro-scepticismul ultimilor ani.

Cartea Albă a domnului Juncker este un non-starter. Niciunul dintre scenariile pro­puse nu se va bucura nici măcar de o ma­joritate importantă. Blocajul intra­euro­pean este mai mult decât semnificativ, dar nu poate fi rezolvat prin tehnicalitățile Comisiei Europene. E nevoie de o abor­dare politică. Ar fi mult mai înțelept să se meargă în fața cetățenilor cu adevărurile nerostite în ultimii ani, pentru a se com­bate demagogia și populismul atât de dău­nătoare. Trebuie spus francezilor, ger­ma­ni­lor,­ olandezilor, tuturor celorlalți că avem nevoie să păstrăm UE pentru a putea ga­ranta pacea pe continentul european. Nu este rostul principal al UE să garanteze o prosperitate ridicată, mai ales în condițiile unei globalizări tot mai dezoccidentalizate. În al doilea rând, trebuie explicate avan­ta­jele lărgirii UE către Est. Asta nu înseamnă că țările Europei Centrale nu au partea lor de vină, mai ales în ce privește lentoarea cu care, unele dintre ele, s-au implicat în procesul de europenizare (modernizare) a lor. Dar decizia de a extinde UE a fost una corectă, înțeleaptă, cu beneficii pen­tru ambele părți. Și nu în ultimul rând, chiar dacă nu mai este în UE, Marea Bri­tanie continuă să rămană o țară euro­pea­nă, de care avem mare nevoie în NATO. De altfel, și acest aspect trebuie explicat cetă­țea­nului vest-european. Distrugerea UE, fie și prin reorganizarea ei într-o for­mulă nord-europeană, hanseatică, va dis­truge și NATO. Cele două organizații sunt prea interdependente pentru a supraviețui se­parat. Dacă moare una, va dispărea și cea­laltă, situație pe care nici Washingtonul pa­re că nu o înțelege. Dacă în 1957 vii­to­rul UE a putut fi construit în cancelariile eu­ropene, într-o maniera elitistă, astăzi vii­torul aceleiași organizații nu poate fi ga­rantat decât în stradă, printre oameni, prin­­tre propiii noștri cetățeni. Care nu pot fi păcăliți cu scenarii birocratice.