Sfârșitul vacanței - spre un nou faliment național?

Cum reacționează clasa politică din România la noianul de schimbări internaționale, la reașezare a lumii, care este posibil să ne fi pus deja în fața celei mai mari provocări de securitate din ultimii 25 de ani?

În luna martie a anului 2011, publicam în revista 22 un articol ce se intitula Sfârșitul vacanței istorice. Ideile principale, în nu­măr de două, reprezentau mai degrabă in­tuiții decât rezultatul unei analize, faptele fiind prea pu­țin relevante la vremea aceea.

Prima idee principală, în mod simbolic, a fost sin­te­tizată în sintagma „sfâr­și­tul vacanței“: sfârșitul ani­lor liniștiți, caracterizați de predictibilitate și sta­bi­li­ta­te, de influența dominantă a Occidentului, ani scurși în intervalul 1990-2008. Prin războiul din Georgia din vara anului 2008 și prin criza economică globală începută în toamna ace­luiași an, tranzitam într-o nouă etapă, una a incertitudinilor, a primatului forței militare și a interesului național, a sferelor de influență și logicii dominante a puterii. De la jocul de sumă pozitivă, caracteristic anilor 1990-2008, favorizat puternic de anii de prosperitate ai globalizării eco­no­mice, involuam spre jocul de sumă zero, mai degrabă specific competiției geo­po­litice din timpul Războiului Rece.

A doua idee principală, dezvoltată din pri­ma, construia o paralelă istorică cu anul 1940, an al falimentului național, al ul­ti­ma­tumului sovietic, al pierderii de te­ri­to­rii și al incapacității clasei politice de a iden­tifica din timp soluții la adevăratele probleme ale țării. Eram încă sub influența unor documente pe care Arhivele Na­țio­nale le publicaseră în vara anului 2010, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la tragicele evenimente din iunie 1940. Știu pe dina­fară acea telegramă din noiembrie 1939, pe care un diplomat român o trimitea de la Paris la București. Din discuții cu cer­curi diplomatice franceze și americane, acesta informa Bucureștiul asupra a două lucruri foarte grave. Că ar putea fi posibil un ultimatum al Moscovei la adresa Bu­cu­reștiului referitor la cedarea Basarabiei și, chiar mai grav decât atât, că sovieticii cre­deau că teritoriul dintre Prut și Nistru ur­ma sa fie cedat fără luptă. Cu opt luni în avans, destoinicul diplomat român își fă­cea treaba și avertiza asupra catastrofei ce urma să vină și, mai ales, avertiza că deja sovieticii știau cum aveam să reacționăm. În finalul telegramei, diplomatul român sublinia că el și-a făcut datoria, spunând la toată lumea că România își va apăra te­ritoriul, cu arma în mână, împotriva ori­cui.

Cunoaştem ce s-a întâmplat. So­vieticii au avut dreptate, ne-au citit bine. Am cedat fără luptă. Am pierdut teritorii naționale. De ce? Pentru că, pe de o parte, după 1918, bucuroasă că a făcut România Mare, clasa politică a uitat sau nu a știut cum să facă România și mai bună, mai pu­ternică militar, mai coerentă politic, mai integrată social sau național. Ca și astăzi, lacomă și uneori incompetentă, con­cen­trându-se pe false probleme sau ame­nin­țări, clasa politică de atunci nu a avut vre­me să reflecteze și să înțeleagă un alt sfâr­șit de vacanță. Ca și astăzi, criza eco­no­mică din anii ‘30, combinată cu re­vi­zio­nis­mul unora, în special Hitler, și ire­den­tis­mul altora au omorât formatul multilateral al Ligii Națiunilor, au readus în prim-pla­nul istoriei politica de mare putere, omo­rând vacanța de după pri­mul război mondial.

Paralelele istorice sunt par­țiale și pot fi o capcană. Con­textul internațional de astăzi este mult diferit, mă­car prin apariția armelor nucleare. Dar anumite si­militudini trebuie discutate pentru că ar fi stupid să re­petăm istoria. Ca și atunci, vacanța de după sfârșitul Războiului Rece s-a încheiat. Ca și atunci, avem ca ingrediente o criză economică ma­joră, o revenire la politica de mare pu­tere, revizionism și iredentism. Pe acest fond internațional complicat suprapunem o clasă politică învechită în rele, cam la­comă și nu de puține ori incompetentă, au­tistă față de toate marile transformări din sistemul internațional.

Dacă acum trei ani sfârșitul vacanței era mai degrabă intuit, astăzi el poate fi ușor do­cumentat și demonstrat, alături de răz­boiul din Georgia și criza economică tre­buind să adăugăm trecerea globalizării în­tr-o nouă fază, transformările profunde din Orientul Mijlociu și, nu în ultimul rând, recentele evenimente din Ucraina, mai ales anexarea ilegală a Crimeei.

Războiul din Georgia, ca și anexarea ile­gală a Crimeei, reprezintă capitole ale ace­luiași dosar. Începând cu 2007 – a se ve­dea discursul președintelui Putin la con­ferința de securitate de la München –, Ru­sia decide că vrea să fie o țară din Europa, dar nu mai vrea să fie o țară europeană. Hotărăște să-și promoveze interesele na­ționale sau să și le apere, inclusiv prin fo­losirea forței militare sau, cum ar spune cei sceptici, în special prin putere mi­li­ta­ră. Contestă regulile jocului internațional, la construcția cărora participase, jonglează cu principiile de drept internațional după cum crede de cuviință, concentrează forța militară și o dezlănțuie după cum îi dic­tează interesul național. Nu în ultimul rând, speculează comoditățile sau inad­ver­tențele adversarilor sau ale competitorilor, recuperând influența sau, mai nou, chiar teritorii. Neputând să devină mai bună, Rusia a hotărât să devină mai mare. Poate că nicicând descifrarea intențiilor Rusiei nu a fost mai dificilă și nici Churchill mai des citat definind Rusia ca pe „o ghi­ci­toare, înfășurată într-un mister, în in­teriorul unei enigme“.

Criza economică, începută în toamna anului 2008, datorată lăcomiei bancherilor americani, traversând apoi Atlanticul pen­tru a poposi în Uniunea Eu­ro­peană, venea să încurce pe toată lumea și, poate cel mai important, reconfigura ierarhia mondială. Țările occidentale stag­nau sau chiar regresau. Țările emergente explodau economic, crescând cu cifre du­ble decât cele ale Vestului. Globalizarea evo­lua din faza sa economică în faza sa politică, țările mai puternice economic decât în trecut dorindu-și și mai multă in­fluență politică.

După 500 de ani de dominație occidentală, prin creșterea Restului, ca să folosim for­mula lui Niall Ferguson, Lumea se echi­li­bra. Asistam la convergența Vestului cu Res­tul. De aceea apare, în 2009, G–20, ca o recunoaștere și a importanței celorlalți. Lumea de astăzi este multipolară sau chiar fără poli de putere, conform paradigmei G zero a analistului american Ian Bremmer. Este o lume în care apar tot mai multe pro­bleme complicate și în care este tot mai dificil să așezi țările în jurul mesei pen­tru rezolvarea lor. Poate chiar este o lume a nimănui, cum spunea Charles Kup­chan. Și, cel mai important aspect, este o lu­me internațională, care încă func­țio­nea­ză în baza unei ordini internaționale de tip liberal, construită după al doilea război mondial, fără însă a avea garanția că aceas­tă ordine va rezista.

În 2012 am fost martorii schimbărilor din Orientul Mijlociu, ai evenimentelor legate de Primăvara Arabă, după cum au des­cris-o optimiștii, sau ai Iernii Arabe, con­form pesimiștilor. Orientul Mijlociu trece prin cele mai profunde transformări din ul­timii 95 de ani. La sfârșitul primului răz­boi mondial, prin destrămarea Imperiului Otoman și prin victoria Aliaților, Occi­den­tul retrasa granițele Orientului Mijlociu, împărțindu-și și zonele de influență. As­tăzi granițele și societățile aceleiași regiuni sunt puse în discuție fie din cauza pro­vocărilor interne – războaie civile, revolte, contestări –, fie din cauza unor evoluții ex­terne regiunii.

În fine, începând cu reuniunea Consiliului European de la Vilnius, se declanșa criza ucraineană, intrată în faza sa acută prin anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia. Dacă, în 2008, Rusia tranșa în favoarea sa disputa cu Georgia, transmițând un pu­ter­nic semnal politic Occidentului, des­cu­ra­jându-l în a continua extinderea NATO spre Est, în 2014 Rusia reușea un adevărat cutremur geopolitic. Aplicând un plan pregătit din timp, dar bine camuflat, bri­liant executat, surprinzând pe toată lu­mea, Rusia a scos Occidentul la tabla is­to­riei pentru a-i demonstra că nu și-a în­vă­țat lecția. Într-o primă fază, a câștigat. Dar, pe de altă parte, a trezit uriașul ador­mit, oferindu-i un coagulant al acțiunii stra­tegice care-i lipsise în ultimii ani.

Cum reacționează clasa politică din România la tot acest noian de schimbări internaționale, la această reașezare a lumii, care este posibil să ne fi pus deja în fața celei mai mari provocări de securitate din ultimii 25 de ani? Neavând un grad su­ficient de ridicat de cultură, inclusiv a re­lațiilor internaționale, nu înțelege și nu re­acționează. Cu câteva excepții notabile, în special președintele Traian Băsescu în zo­na politică sau George Maior în zona sis­te­mului de securitate națională. În discursul din parlament, de la sesiunea festivă a ce­lor două Camere dedicată aniversării a 10 ani de la aderarea la NATO, președintele României, în modul cel mai ferm cu pu­tință, a atras atenția asupra proastei guver­nări. Dacă, în vremurile mai liniștite, proas­ta guvernare afecta doar PIB-ul sau bugetul țării, începând cu evenimentele din Ucraina, proasta guvernare poate pu­ne în pericol chiar stabilitatea țării. Res­pon­sabilitatea clasei politice este cu totul alta, atrăgea atenția Traian Băsescu. În anii următori nu mai este suficient, ca până acum, să facem ce putem. Va trebui să facem ce trebuie. Și, nu în ultimul rând, trebuie să nu uităm că cele mai mari realizări ale noastre ca țară sunt ade­rarea la NATO și Uniunea Europeană. Prin latinitatea noastră, prin însăși istoria noastră ca stat modern, occidental, în NATO și Uniunea Europeană suntem aca­să, suntem printre neamuri. Să ne ținem de ele. Avem cei mai buni aliați și cele mai bune garanții de securitate. Avem cele mai bune condiții pentru modernizarea țării, care trebuie continuată. România nu are nevoie de un alt proiect de țară. Proiectul este bun, doar că trebuie fi­na­lizat. Chiar cu prețul controlului pro­prii­lor averi. Parafrazându-l pe Lovinescu, fă­ră a fi perfectă, calea europeană este de pre­ferat tuturor celorlalte alternative. Cons­truind o Românie occidentală, obținem în același timp și una inteligentă. //