De același autor
În actualul context tulbure, ce ar trebui să așteptăm de la NATO și de la summitul din Țara Galilor?
Toate întâlnirile Consiliului Nord-Atlantic la nivelul șefilor de stat și de guvern, un summit NATO cu alte cuvinte, au avut relevanța și importanța lor. În definitiv, NATO asigură securitatea a 28 de țări din Europa și America de Nord și a peste 500 de milioane de cetățeni, garantând în primul rând valorile care stau la baza acestei alianțe: libertate, democrație, stat de drept, pace, prosperitate. Dar unele dintre aceste reuniuni, prin deciziile adoptate, care reflectau schimbările majore de paradigmă din evoluția relațiilor internaționale, pot fi considerate ca fiind istorice. În 1990, la Londra, NATO hotăra încheierea Războiului Rece și reconsiderarea relației de adversitate cu Tratatul de la Varșovia, deschizând drumul spre o posibilă relație de parteneriat cu foștii adversari. La Madrid, în 1997, pentru prima dată după încheierea Războiului Rece, Alianța Nord-Atlantică hotăra lărgirea organizației spre Est, răspunzând favorabil cererilor Cehiei, Poloniei și Ungariei de aderare. Nu în ultimul rând, în 2002, la Praga, șefii de stat și de guvern aprobau aderarea a încă șapte state central-europene, printre care și România, definitivând procesul de consolidare democratică a Europei Centrale. Angajamentele de securitate urmau să fie extinse și asupra altor milioane de cetățeni liberi ai Europei, decizie cu multiple implicații pozitive, inclusiv aducătoare de semnificative beneficii economice. Ca urmare a deciziei de invitare, între 2002 și 2008 România a primit peste 40 de miliarde de euro investiții directe, creșterea economică medie fiind de 5% pe an. În plus, aderarea la NATO a consolidat puternic candidatura României la UE.
Summitul NATO din 4-5 septembrie 2014, găzduit de Marea Britanie în Țara Galilor, prezintă toate ingredientele pentru a fi considerat unul istoric. În primul rând, avem contextul internațional, unul foarte complicat, generator de multiple provocări la adresa securității naționale a statelor membre. În al doilea rând, vom avea deciziile Alianței, ale șefilor de stat și de guvern, decizii de care va depinde securitatea noastră a tuturor, decizii care politic și tehnic trebuie să reflecte riscurile și amenințările la adresa valorilor care ne unesc și a țărilor noastre. Și în al treilea rând, avem o aniversare, a 25 de ani de la căderea comunismului, moment simbolic de bilanț pe care deja câteva state din Europa Centrală l-au marcat. La 25 de ani după eliberarea de comunism, statele Europei Centrale sunt din nou amenințate de revizionism, agresiune teritorială sau anexare ilegală de teritorii.
Summitul din Țara Galilor trebuie să reflecte în primul rând noul context internațional în care ne aflăm. Globalizarea, economic, dar și politic, a devenit mult mai sofisticată, mai complexă și mai echilibrată. Prin creșterea în importanță economică a Pacificului, prin performanța economică foarte bună a statelor emergente, lumea reprezintă o realitate mult mai balansată, Vestul și Estul aflându-se în alți termeni decât acum 25 de ani. Recenta decizie a țărilor BRICS de a-și înființa propria bancă de dezvoltare demonstrează că, pe lângă Occident, și alte state au căpătat capacitatea de a modela jocul economic global. Globalizarea este mai complicată, de vreme ce criza financiară din 2008 a influențat semnificativ arhitectura economică globală, schimbând ierarhii și planuri, modificând multe dintre obiectivele strategice ale mai marilor sau mai micilor puteri.
Dincolo de planul economic, avem noi realități geopolitice în Asia de Est și Sud-Est, în Orientul Mijociu și mai ales în Europa de Est. Dacă situația din Asia este mai degrabă relevantă pentru anumite state membre NATO, în Orientul Mijlociu și mai ales în Europa de Est avem proximități geografice extrem de periculoase, ce pot amenința NATO în mod direct. Orientul Mijlociu, în special din cauza evenimentelor generate de așa-numita Primăvară Arabă, se află angrenat într-un amplu proces de reașezare geopolitică. Libia, Siria, Irak, Liban sunt doar câteva dintre țările în care conflictele interne între diferitele componente politice, etnice sau religioase reclamă o nouă structură politică a statului sau o reașezare a relațiilor politice dintre componentele teritoriale. Spre drama celor care locuiesc în aceste țări, instrumentul principal de reglementare a noilor situații este violența, inclusiv cea generată prin folosirea forței militare. De aici, noul butoi cu pulbere al planetei care este în acest moment Orientul Mijlociu, concluzie desprinsă fără a mai aduce în discuția noastră chestiuni precum relația Israelului cu populația palestiniană, viitorul Egiptului sau relația Iranului cu Occidentul. De altfel, pentru a răspunde provocărilor generate de noul dosar sirian, NATO a venit deja în întâmpinarea temerilor de securitate ale Turciei, rachete Patriot, alături de forțele armate turcești apărând în acest moment securitatea teritoriului turc.
Însă, de departe, pentru NATO, cel mai complicat și mai amenințător dosar este reprezentat în acest moment de Rusia și de contestarea brutală, amenințătoare, militară a regulilor de conviețuire pașnică în Europa. Rusia a devenit o țară revizionistă. Rusia a avertizat NATO încă din 2008, prin războiul din Georgia, că nu mai privește Alianța ca pe un partener. Ulterior acelui moment, ori de câte ori Moscova adopta un document de securitate națională, fie ea doctrină sau strategie de securitate națională, definea NATO ca pe cea mai mare amenințare la adresa Rusiei. Prin folosirea forței militare și anexarea ilegală a Crimeei de către Moscova, NATO a fost forțată să accepte noua realitate și să intre într-o nouă etapă istorică. Anders Fogh Rasmunssen, secretarul general al NATO, a catalogat situația creată în Ucraina, prin deciziile de folosire a forței de către Moscova, precum cea mai gravă problemă de securitate pe care NATO o are de gestionat de la încheierea Războiului Rece. Ca o interesantă paralelă a istoriei, acum 25 de ani, în 1990, într-un alt summit găzduit de Marea Britanie, cel de la Londra, NATO lua decizia istorică de a depăși impasul strategic al confruntării cu Tratatul de la Varșovia, încetând a mai considera drept adversari statele membre ale acelei organizații, manifestându-și în același timp voința politică de a construi noi relații de prietenie și parteneriat cu aceste țări, inclusiv cu URSS și ulterior cu Rusia. Din păcate, ca urmare a recentelor decizii ale Moscovei, tot într-un summit găzduit de Marea Britanie, NATO va trebui să ia act de pozițiile tot mai antioccidentale ale Rusiei și de lipsa bunei ei credințe în relația cu Vestul.
Având în vedere acest context tulbure, ce ar trebui să așteptăm de la NATO și de la summitul din Țara Galilor? În primul rând, o reconfirmare a relației transatlantice, a legăturii speciale dintre cele 28 de state care reprezintă Europa sau SUA și Canada. Unite prin nevoia de a-și apăra în comun valorile supreme, unite prin istoria unică și prin realizările celor 65 de ani de existență a NATO, ani de pace și dezvoltare economică, statele membre pot înfrunta viitorul cu succes doar împreună. Chiar și țările mari, precum Germania sau SUA, au înțeles că sunt prea mici pentru o lume tot mai complexă și mai globalizată. Da, avem neînțelegeri în cadrul familiei, avem tentative ale altora de a alimenta aceste neînțelegeri, sperând într-un divorț transatlantic (celebrul caz Snowden), avem situații periculoase de renaționalizare a apărării, dar la finalul zilei evidența noilor realități strategice se va impune. „Toți pentru unul și unul pentru toți“ rămâne cea mai simplă și ieftină soluție de garantare reciprocă a securității fiecărui membru. Indiferent cum se va numi documentul pe care șefii de stat și de guvern îl vor aproba, el va reconfirma soliditatea coeziunii transatlantice, angajamentul pentru asigurarea securității spațiului transatlantic și apărarea colectivă ca principal instrument. Pentru următorii 65 de ani, statele membre vor gestiona incertitudinile viitorului tot împreună.
În al doilea rând, ca o dovadă de solidaritate, NATO va veni în întâmpinarea preocupărilor sporite de securitate ale membrilor săi din Europa Centrală, preocupări generate de acțiunile antioccidentale ale Rusiei din ultimii ani, în special prin războiul împotriva Georgiei și mai ales anexarea ilegală a Crimeei. Dincolo de deciziile de până acum, de manifestarea concretă a solidarității transatlantice, prin patrulările navelor aliate în Marea Neagra sau zborurile aviației americane din Polonia sau țările baltice, Bruxellesul va propune măsuri specifice de reasigurare a aliaților. În noul context strategic, generat de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, răspunsul NATO va fi unul ferm, politica de apărare militară a statelor membre incluzând atât soluții pentru creșterea nivelului de pregătire a forțelor noastre armate, cât și pentru o mai rapidă reacție a lor.
În al treilea rând, fiind o alianță militară, pentru a face față noilor provocări, NATO are nevoie de capabilități adecvate. Deciziile ce vor fi luate în Țara Galilor vor demonstra contribuabilului din statele membre că, dincolo de obiectivele politice și militare, Alianța are instrumentele necesare să-și apere valorile și interesele, are la dispoziție atât mijloacele convenționale clasice, cât și pe cele postmoderne necesare gestionării unor riscuri emergente, precum securitatea cibernetică sau cea energetică. Vom asista la o discuție foarte importantă despre nevoia creșterii bugetelor de apărare. Occidentul vine după 25 de ani de vacanță, de pace, de stabilitate și predictibilitate și, ca atare, de scădere a bugetelor de apărare (cu câteva excepții notabile). Însă situația asta nu mai poate continua; vacanța s-a terminat. Competiția internațională se intensifică, zonele de criză sunt tot mai numeroase, iar unele state importante, inclusiv mari puteri, s-au antrenat într-un efort de renaționalizare a politicii de securitate. Avem suficientă cazuistică pentru a înțelege că, pentru anumite state, instrumentul militar rămâne cel mai important din panoplia lor, iar, dacă interesele lor o cer, războiul, din nou, poate reprezenta o soluție. Ca atare, și statele NATO trebuie să-și crească bugetele de apărare, măcar până la nivelul promis al celor 2% din PIB. Deja România, Cehia, Grecia, Letonia dau un exemplu, anunțându-și deciziile politice în acest sens.
În al patrulea rând, NATO, continuând să fie o alianță defensivă, va arăta că este fidelă abordării mulținationale și multilaterale, rămânând deschisă parteneriatelor și colaborării. Fie că ne referim la state sau la organizații internaționale, Alianța va face în continuare eforturi pentru a nu fi singură în gestionarea problemelor de securitate globală. Va continua să înțeleagă problemele altor țări și să le vină în întâmpinare, așa cum și ea așteaptă să fie ajutată în gestionarea complicatelor probleme de securitate pe care le are pe agendă. Indiferent că vorbim de Ucraina sau Republica Moldova, de Tunisia sau Iordania, NATO va continua să fie fidelă principiilor de întrajutorare și bună-credință, va continua să promoveze valorile care unesc statele membre, dar care sunt la fel de importante și pentru multe alte state ale planetei noastre.
Nu în ultimul rând, șefii de stat și de guvern ai Alianței Nord-Atlantice vor aduce un omagiu bărbaților și femeilor sub uniformă, armatelor naționale, care, de-a lungul timpului, și-au adus contribuția la apărarea propriilor țări și popoare. NATO rămâne cea mai de succes alianță a tuturor timpurilor, pentru că, atunci când a trebuit, militarii ei și-au sacrificat prezentul pentru ca noi toți ceilalți să avem viitor. De aceea gloria eternă este a lor. //