Algeria - inca un efort!

Toti epicurienii stiu: placerea autentica nu este fructul unei entuziasmari subite, ci incununarea unui efort tenace si calculat. Totusi, in octombrie 2002, in timpul Sommet-ului Francofoniei de la Beirut, multi au crezut intr-un “coup de foudre” intre Abdelaziz Buteflika, presedintele algerian, si Abdou Diouf, noul secretar general al Organizatiei.

“Logodnica” era tentanta: , a doua tara francofona in lume (prin numarul vorbitorilor de franceza), isi afisa determinarea de a se angaja in efortul de limitare a hegemoniei limbii engleze, dupa ce isi dovedise deja curajul in rezistenta fata de colonialism. Aparent, aceasta fusese sedusa de schimbarile operate in cadrul Organizatiei: pana si El Mujahidin nu mai prezenta Francofonia ca “neocolonialism cu fata umana” sau “cizma de razboi a Frantei”. Renuntand la nostalgia replierii de sine, Algeria accepta cadrul largit al noii “comunitati a egalilor” francofoni, cu conditia de a-si putea recupera arabitatea - ceea ce nimeni, in OIF, nu contesta.

Totusi, dat fiind contextul religios local potrivnic acestei idile, era inca prea devreme pentru a “consuma” aderarea la Organizatie. Islamistii si militantii arabi din sudul Mediteranei se coordonau in a denunta “substraturile ideologice” ale Francofoniei. Prin urmare, mariajul a fost momentan respins.

Din fericire, acest pas inapoi nu a fost asimilat unei rupturi si nu a provocat resentimente. Dimpotriva, pentru a compensa lipsa statutului de membru, Algeria a fost sistematic chemata sa participe la reuniunile importante ale OIF, ca “invitat special”, a crescut masiv prezenta universitatilor sale in Agentia Universitara a Francofoniei. De cealalta parte, sistemul de invatamant primar a fost reformat pentru a valoriza locul limbii franceze.

Asadar, urmatorul Sommet (noiembrie 2004, Ouagadougou) parea ocazia ideala. Proclamand ca “Francofonia reprezinta noua non-aliniere”, Abdou Diouf gasise si termenii potriviti pentru a descrie respectul fata de identitatea fiecarui stat, confortand dorinta exprimata de Buteflika de a “exorciza demonii trecutului si tentatiile de ranchiuna”. Sase luni mai tarziu insa, fara ca vreun acord sa fie inca parafat, presedintele algerian s-a lansat intr-o polemica privind masacrele de la Setif, comparand actiunile armatei franceze cu crimele naziste. Era o intoarcere, daca nu la “era glaciara”, cel putin la o perioada a suspiciunii, putin propice unei eventuale adeziuni.

Diplomatii de la Quay d’Orsay au aratat insa intelegere si au subliniat atat ca asteptarile lor fata de au ramas constante, cat si ca franceza nu este detinuta in regim de proprietate de Franta. Pe acest fond, Diouf a lansat un nou semnal de deschidere, lasand chiar sa se inteleaga ca procedurile complicate de admitere ar putea fi scurtate, ca gest de bun venit.

In prezent, le mai ramane doar algerienilor sa isi depaseasca ultimele “arrières pensées” si sa devina membri de plin drept ai comunitatii francofone. Allez Monsieurs, encore un petit effort!