De același autor
Regasirea de sine a limbii franceze
Majoritatea factorilor care in trecut confereau intaietate limbii franceze joaca acum in favoarea englezei: puterea militara, ponderea demografica, rolul cultural obtinut prin tehnici de comunicare etc. Grandoarea si declinul francezei pe plan mondial ne pot, desigur, incita sa ne interogam si cu privire la perenitatea englezei ca limba de referinta: sa fie, oare, secolul XXI martorul inlocuirii acesteia de catre spaniola, araba sau chineza mandarina? China sau America de Sud ar putea conjuga influenta militara, forta demografica si referinta culturala? In mod onest, orice francofon ar trebui sa admita faptul ca o astfel de problematizare proiectiva nu mai include limba franceza.
Este preferabil, prin urmare, ca energiile francofone sa fie canalizate spre un scop sensibil diferit: ce este de facut pentru ca franceza sa fie a doua limba de referinta universala? Si intrucat lumea intreaga invata engleza, cum poate fi determinata o parte semnificativa a acesteia sa asimileze si franceza?
In primul rand, cele doua limbi nu trebuie plasate precum doua sabii in aceeasi teaca, la acelasi nivel si intr-o relatie de exclusivitate “ori-ori”, altfel, majoritatea sistemelor educative, precum si cea a parintilor, vor alege engleza. Paradoxal, a pune umarul la dezvoltarea francofoniei presupune recunoasterea englezei ca limba globala de referinta si adaptarea la aceasta realitate. A refuza acest lucru ar echivala cu inchiderea francezei intr-o lupta defensiva deja pierduta. Viceversa poate avea un efect imediat favorabil francofoniei, asa cum s-a putut observa in microuniversuri lingvistice reprezentative precum Insulele Mauritius si Vanuatu. Cand disputele educative s-au oprit si dezbaterile au parasit terenul furtiv al pasiunilor, parintii anglofoni au realizat faptul ca este mai bine pentru copiii lor sa urmeze o scoala francofona (unde vor invata franceza si engleza) decat una anglofona (unde nu ar asimila decat engleza si, eventual, unele rudimente inutilizabile ale francezei).
In al doilea rand, ar fi o eroare sa se persiste in conectarea utilizarii limbii engleze cu teama (tipic francofona) de un imperialism cultural anglo-saxon. Cum ar putea, oare, fi catalogata drept anglo-saxona cultura periferiilor caraibeene sau pakistaneze din Marea Britanie? Si ar accepta rapper-ul “afro-american” din Los Angeles - fara sa rada - eticheta de “anglo-saxon”? Cu cat engleza se extinde, cu atat ea este supusa unor “pervertiri” menite sa o adapteze specificitatilor culturale, ea nemaifiind semnul vreunui presupus plan “imperialist”.
Franceza trebuie sa arate ca merita a fi studiata, nu din obligatie, ci din dorinta de a accede prin limba la un univers cultural exceptional, deschis si complementar celui propus de globish-ul de origine anglo-saxona. Pentru aceasta, constientizarea statutului si reconsiderarea obiectivelor proprii sunt indispensabile, altfel, orice efort ar echivala cu o continuare solitara a razboiului intr-un camp de batalie demult abandonat.
