Prizonierii anxietăților colective

În volumul Viitorul nu ia prizonieri, Şerban Cioculescu face o trecere în revistă, lucidă și relativ detașată, a celor mai importante aspecte legate de temerile și fobiile românilor, cu accent pe riscurile externe – toate fiind părţi mai mult sau mai puţin importante ale grilei de lectură a lumii de afară. Rând pe rând, este evaluată consistența reală a acestora și probabilitatea de a se îndeplini.

Ce altceva decât un dulce şi consimţit pri­zonierat poate fi lectura captivantă a unui subiect interesant, ajutat de o scriere cursi­vă şi bine închegată? Mai ales că au­torul reuşeşte un autentic dialog cu ci­ti­to­rul, în care pot coexista deopotrivă punţi de acord şi dezacord. Şi totuşi, atât su­biectul, cât și abordarea sunt departe de a fi unele con­sensuale, felul în care ne pu­tem gestiona geografia și anxietățile co­lective fiind foarte ofertant în mize și con­troverse.

Titlul volumului Viitorul nu ia prizonieri al lui Şerban Cioculescu mi s-a părut, franc vorbind, irezistibil. Este grav şi ame­nin­ţă­tor, cu un parfum tolstoian, dar cu o ra­ză de speranţă ce răzbate din investigarea po­sibilităţilor de „gestionare“ a geografiei şi propriilor anxietăţi colective. Autorul re­curge la un newspeak extrem de aluziv, pentru că să nu iei prizonieri înseamnă, de fapt, să nu laşi în viaţă, să nu cruţi pe nimeni.

Fără a strica plăcerea lecturii, mărturisesc că eu am găsit că firul roşu al cărţii mi­zează mai mult pe ideea responsabilităţii ori a liberului arbitru. Astfel citit, viitorul nu ia prizonieri pentru că nu se luptă cu nimeni. El doar face loc (tăcut şi im­pla­cabil) celor care reuşesc să nu fie victimele propriilor dificultăţi, lupte sau anxietăţi. Sau, în cuvintele lui Şerban Cioculescu, „to­tul este alegere şi calcul din partea elitelor care deţin puterea, negociere cu societatea şi compromis“.

Temerile noastre toate

Cartea problematizează cele mai im­por­tante fobii şi temeri ale românilor cu pri­vire la securitatea naţională, pe care le abordează mai ales sub formă interogativă. Începe cu securitatea ca success story şi locul comun că am beneficia de cel mai înalt nivel de securitate din ultimul secol. Nu pentru a le confirma ca atare, ci pen­tru a le chestiona, inclusiv din perspectiva unor viziuni revizioniste şi a posibilelor alternative la integrarea vestică. Autorul punctează „ce ni se spune“ şi „ce nu...“ despre securitatea naţională.

Urmează NATO şi UE, de care noi ne sim­ţim „garantaţi“, dar despre care George Friedman nu crede că au grijă de noi („nu cred că v-ar proteja dacă s-ar întâmpla ceva“). Şerban Cioculescu trece, însă, de planul facil al întrebării retorice de tip „ce ne iese?“ şi tratează problema statutului, rolului şi puterii efective a României în UE şi NATO, de la percepţie la realitate.

Scriind despre Rusia, autorul ne confruntă cu mitul politic al „bătăuşului vesel de la răsărit“, imagine standard a multor ro­mâni, deoarece faţă de Moscova nu ne sim­ţim nicidecum relaxaţi, din motive mul­tiple, istorice, mai mult sau mai puţin întemeiate.

Ucraina – „mica Rusie care ne stă în coas­tă“ - are şi ea un consistent bagaj de percepţie negativă; reciproc, şi ucrainenii se tem de o eventuală „Romanova“, adică România unită cu Moldova.

Turcia – „turcofilie sau turcofobie“? Ro­mânii nu au un răspuns foarte clar. Istoria a fost sinuoasă, iar lectura ei intens vul­ga­rizată.

China ne fascinează, ca şi pe alţii, prin di­mensiunile istorice, demografice şi eco­no­mice. Cioculescu face, însă, unele nuanţări binevenite şi sugerează noi repere pentru o corectă relaţionare cu Beijingul.

America este o atracţie majoră pentru ro­mâni de toate condiţiile. Este pusă în pers­pectivă o anumită polarizare: pe de o par­te, se înmulţesc cei „agasaţi de lecţiile“ ame­ricanilor, pe de alta, creşte teama de a nu fi părăsiţi ca urmare a reorientării spre Asia-Pacific.

Iranul are una dintre cele mai negative per­cepţii (ca stat „dement“, gata să de­clan­şeze un atac împotriva Europei), iar fun­damentele acesteia sunt atent ba­lan­sate.

Ungaria le apare românilor revizionistă şi re­vanşardă. Nu mai detaliez, discursul ti­pic este cunoscut şi previzibil. Notez re­marca autorului că „se poate ieşi din mit şi delir geopolitic“, cu condiţia conş­ti­en­tizării responsabilităţii cu privire la pro­priul destin şi, corelat, evitarea exagerării inutile a „puterii“ Budapestei.

Dincolo de state, Cioculescu face loc şi unor schiţe de portret, anume străinul „ex­ploa­tator“, oligarhul „nesătul“, mu­sulmanul „malefic“, ungurul „etern“ şi ţ­iganul așij­derea.

Toate secţiunile cărţii arată diversitatea mo­­durilor în care te poți angoasa geo­po­litic. Fiecare reprezintă, după caz, exp­lo­rări amare sau ilare ale temerilor care ne macină, deseori cu accent pe contrastul dintre „răul mic“ al suferinței casnice de ordin intern și cel „geostrategic“ al frus­trării în raport cu întregi comunități, sta­te sau regiuni.

Metodă şi maniere

Viitorul nu ia prizonieri este o analiză brutală pe alocuri, pentru că abordează fără exces de menajamente unele „apu­cături“ sau percepţii de-a dreptul groteşti: complicităţi rasiste şi xenofobe, asumarea unor mesaje extremiste, complacerea în ne­a­jutorare, trecerea rapidă de la de­fe­tis­mul lui „suntem prea mici“ la recu­perarea vocală a unor valori identitare de care Garda de Fier interbelică nu s-ar ru­şina prea tare etc. Să citeşti despre an­xietăţi ruşinoase care se presupune că pot fi şi ale tale, să le accepţi sau să le conteşti se poate dovedi destul de dificil în plan personal pentru cei care se iau prea în serios sau care cred că tema trebuie abor­dată doar în cheia unei solemnităţi de sor­ginte patriotardă.

Din fericire, abordarea autorului are şi nu­meroase accente ludice, care fac mai uşoa­ră citirea lucrurilor „urâte“ şi evită deo­potrivă dramatizarea sau minimalizarea. Astfel, mai risipeşte din morga for­ma­lis­mului care înconjoară studiile de secu­ri­tate sau relaţii internaţionale.

Văzând reacțiile vehemente la adre­sa cărții lui Lucian Boia De ce e România altfel?, sunt curios cum va fi primită car­tea lui Şer­ban Cioculescu. Ideea că ro­mâ­nii ar avea o listă aşa de lungă de anxietăţi legate de un domeniu atât de restrâns din perspectiva vieţii lor cotidiene; că suntem prea stre­saţi de geografia care ba ne pla­sează „la mar­gi­ne“, ba ne pune „pavăză“, ba ne aban­do­nează „între cei mari“; că înlocuim stra­tegia cu gustul pentru pro­vizorat; că „mer­ge mintea la rece“ se pretează mai mult unei reclame la bere de­cât culturii strate­gice a in­dividului – ideea numai..., s-ar pu­tea să fie de neînțeles pen­tru prea mulți dintre noi. Iar cei care deja au înțeles aceste lucruri nu prea mai au nevoie de a fi convinși.

Critique oblige…

Dacă ar trebui neapărat criticat ceva este că uneori temele par că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul nu a mai avut interes pentru aprofundare – aşa cum este cazul percepţiei faţă de UE. Dincolo de criza so­lidarităţii sau polii de putere, ar fi fost in­teresant de abordat euro­scep­ti­cis­mul la ro­mâni şi motivele ce duc la creş­terea aces­tui curent încă marginal. Con­ceptul, folo­sit până recent mai ales în le­gătură cu ex­tremiştii xenofobi, îşi găseşte noi adepţi şi duce la conexarea integrării cu per­cep­ţia unor ameninţări culturale (să ne amin­tim doar de mediatizatele „tăierea por­cu­lui“ sau „interzicerea micilor“) ori a unor pierderi concrete (costuri, stan­dar­de, biro­craţie etc.).

Atât cât este, euroscepticismul face parte dintre umorile românilor la adresa unei alterităţi apropiate şi importante. Am pu­tea spune că este atât de apropiată, încât ar putea sau ar trebui să reprezinte chiar o parte a identităţii noastre. Iar firul acestei discuţii este consistent şi oferă o întindere şi o sinuozitate foarte in­te­re­sante.

Dincolo de această impresie punctuală, avem de a face cu o carte tonică şi non­conformistă și, mai ales, bine scrisă, bo­gată în trimiteri şi referinţe ce fac o bună sinteză a publicisticii pe tema în discuţie. Cred că dacă Şerban Cioculescu ar fi scris mai mult în engleză, la ora aceasta ar fi fost invitat să cuvânteze despre putere, stra­tegie și viitor alături de Robert Kagan sau George Friedman. Partea bună e că nu îi ajunge din urmă pe aceştia în privința aple­cării spre vulgarizare şi simplificare – re­comand deci cartea și celor cărora le pla­ce, măcar ca idee, genul de analiză prac­ticat de Foreign Policy, dar nu au me­reu dispoziţia necesară pentru tabloidi­zare.

Cui bono

Pe scurt, riscuri există oricum, important este cum le tratăm: cu ochelarii de cal cu care ne-am obişnuit deja sau cu noi lentile ale unui statut reconsiderat – cert mai in­comode, mai obositoare, dar mai adecvate locului şi posibilităţilor noastre în lume?

Ambele variante sunt posibile în raport cu liberul nostru arbitru, iar autorul are de­licateţea de a tranşa opţiunea mai puţin în cheia moralizatoare a legitimităţii, cât mai ales în cea a eficienţei, arătând că „vii­to­rul nu va lua prizonieri, dar îi va selecta pe actorii cei mai capabili“. Adică – dacă ţi­nem neapărat – nimic nu ne împiedică să ne lamentăm că „aşa ne e scris“, doar că opţiunea mioritică implică unele cos­turi.

Există multă forţă (furie, frustrare, spe­ranţă?) în tonul acestei concluzii.

* Iuliu Diculescu este expert în problematici de securitate şi relaţii internaţionale.

// ŞERBAN FILIP CIOCULESCU

// Viitorul nu ia prizonieri

// Editura RAO, 2013