De același autor
În volumul Viitorul nu ia prizonieri, Şerban Cioculescu face o trecere în revistă, lucidă și relativ detașată, a celor mai importante aspecte legate de temerile și fobiile românilor, cu accent pe riscurile externe – toate fiind părţi mai mult sau mai puţin importante ale grilei de lectură a lumii de afară. Rând pe rând, este evaluată consistența reală a acestora și probabilitatea de a se îndeplini.
Ce altceva decât un dulce şi consimţit prizonierat poate fi lectura captivantă a unui subiect interesant, ajutat de o scriere cursivă şi bine închegată? Mai ales că autorul reuşeşte un autentic dialog cu cititorul, în care pot coexista deopotrivă punţi de acord şi dezacord. Şi totuşi, atât subiectul, cât și abordarea sunt departe de a fi unele consensuale, felul în care ne putem gestiona geografia și anxietățile colective fiind foarte ofertant în mize și controverse.
Titlul volumului Viitorul nu ia prizonieri al lui Şerban Cioculescu mi s-a părut, franc vorbind, irezistibil. Este grav şi ameninţător, cu un parfum tolstoian, dar cu o rază de speranţă ce răzbate din investigarea posibilităţilor de „gestionare“ a geografiei şi propriilor anxietăţi colective. Autorul recurge la un newspeak extrem de aluziv, pentru că să nu iei prizonieri înseamnă, de fapt, să nu laşi în viaţă, să nu cruţi pe nimeni.
Fără a strica plăcerea lecturii, mărturisesc că eu am găsit că firul roşu al cărţii mizează mai mult pe ideea responsabilităţii ori a liberului arbitru. Astfel citit, viitorul nu ia prizonieri pentru că nu se luptă cu nimeni. El doar face loc (tăcut şi implacabil) celor care reuşesc să nu fie victimele propriilor dificultăţi, lupte sau anxietăţi. Sau, în cuvintele lui Şerban Cioculescu, „totul este alegere şi calcul din partea elitelor care deţin puterea, negociere cu societatea şi compromis“.
Temerile noastre toate
Cartea problematizează cele mai importante fobii şi temeri ale românilor cu privire la securitatea naţională, pe care le abordează mai ales sub formă interogativă. Începe cu securitatea ca success story şi locul comun că am beneficia de cel mai înalt nivel de securitate din ultimul secol. Nu pentru a le confirma ca atare, ci pentru a le chestiona, inclusiv din perspectiva unor viziuni revizioniste şi a posibilelor alternative la integrarea vestică. Autorul punctează „ce ni se spune“ şi „ce nu...“ despre securitatea naţională.
Urmează NATO şi UE, de care noi ne simţim „garantaţi“, dar despre care George Friedman nu crede că au grijă de noi („nu cred că v-ar proteja dacă s-ar întâmpla ceva“). Şerban Cioculescu trece, însă, de planul facil al întrebării retorice de tip „ce ne iese?“ şi tratează problema statutului, rolului şi puterii efective a României în UE şi NATO, de la percepţie la realitate.
Scriind despre Rusia, autorul ne confruntă cu mitul politic al „bătăuşului vesel de la răsărit“, imagine standard a multor români, deoarece faţă de Moscova nu ne simţim nicidecum relaxaţi, din motive multiple, istorice, mai mult sau mai puţin întemeiate.
Ucraina – „mica Rusie care ne stă în coastă“ - are şi ea un consistent bagaj de percepţie negativă; reciproc, şi ucrainenii se tem de o eventuală „Romanova“, adică România unită cu Moldova.
Turcia – „turcofilie sau turcofobie“? Românii nu au un răspuns foarte clar. Istoria a fost sinuoasă, iar lectura ei intens vulgarizată.
China ne fascinează, ca şi pe alţii, prin dimensiunile istorice, demografice şi economice. Cioculescu face, însă, unele nuanţări binevenite şi sugerează noi repere pentru o corectă relaţionare cu Beijingul.
America este o atracţie majoră pentru români de toate condiţiile. Este pusă în perspectivă o anumită polarizare: pe de o parte, se înmulţesc cei „agasaţi de lecţiile“ americanilor, pe de alta, creşte teama de a nu fi părăsiţi ca urmare a reorientării spre Asia-Pacific.
Iranul are una dintre cele mai negative percepţii (ca stat „dement“, gata să declanşeze un atac împotriva Europei), iar fundamentele acesteia sunt atent balansate.
Ungaria le apare românilor revizionistă şi revanşardă. Nu mai detaliez, discursul tipic este cunoscut şi previzibil. Notez remarca autorului că „se poate ieşi din mit şi delir geopolitic“, cu condiţia conştientizării responsabilităţii cu privire la propriul destin şi, corelat, evitarea exagerării inutile a „puterii“ Budapestei.
Dincolo de state, Cioculescu face loc şi unor schiţe de portret, anume străinul „exploatator“, oligarhul „nesătul“, musulmanul „malefic“, ungurul „etern“ şi ţiganul așijderea.
Toate secţiunile cărţii arată diversitatea modurilor în care te poți angoasa geopolitic. Fiecare reprezintă, după caz, explorări amare sau ilare ale temerilor care ne macină, deseori cu accent pe contrastul dintre „răul mic“ al suferinței casnice de ordin intern și cel „geostrategic“ al frustrării în raport cu întregi comunități, state sau regiuni.
Metodă şi maniere
Viitorul nu ia prizonieri este o analiză brutală pe alocuri, pentru că abordează fără exces de menajamente unele „apucături“ sau percepţii de-a dreptul groteşti: complicităţi rasiste şi xenofobe, asumarea unor mesaje extremiste, complacerea în neajutorare, trecerea rapidă de la defetismul lui „suntem prea mici“ la recuperarea vocală a unor valori identitare de care Garda de Fier interbelică nu s-ar ruşina prea tare etc. Să citeşti despre anxietăţi ruşinoase care se presupune că pot fi şi ale tale, să le accepţi sau să le conteşti se poate dovedi destul de dificil în plan personal pentru cei care se iau prea în serios sau care cred că tema trebuie abordată doar în cheia unei solemnităţi de sorginte patriotardă.
Din fericire, abordarea autorului are şi numeroase accente ludice, care fac mai uşoară citirea lucrurilor „urâte“ şi evită deopotrivă dramatizarea sau minimalizarea. Astfel, mai risipeşte din morga formalismului care înconjoară studiile de securitate sau relaţii internaţionale.
Văzând reacțiile vehemente la adresa cărții lui Lucian Boia De ce e România altfel?, sunt curios cum va fi primită cartea lui Şerban Cioculescu. Ideea că românii ar avea o listă aşa de lungă de anxietăţi legate de un domeniu atât de restrâns din perspectiva vieţii lor cotidiene; că suntem prea stresaţi de geografia care ba ne plasează „la margine“, ba ne pune „pavăză“, ba ne abandonează „între cei mari“; că înlocuim strategia cu gustul pentru provizorat; că „merge mintea la rece“ se pretează mai mult unei reclame la bere decât culturii strategice a individului – ideea numai..., s-ar putea să fie de neînțeles pentru prea mulți dintre noi. Iar cei care deja au înțeles aceste lucruri nu prea mai au nevoie de a fi convinși.
Critique oblige…
Dacă ar trebui neapărat criticat ceva este că uneori temele par că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul nu a mai avut interes pentru aprofundare – aşa cum este cazul percepţiei faţă de UE. Dincolo de criza solidarităţii sau polii de putere, ar fi fost interesant de abordat euroscepticismul la români şi motivele ce duc la creşterea acestui curent încă marginal. Conceptul, folosit până recent mai ales în legătură cu extremiştii xenofobi, îşi găseşte noi adepţi şi duce la conexarea integrării cu percepţia unor ameninţări culturale (să ne amintim doar de mediatizatele „tăierea porcului“ sau „interzicerea micilor“) ori a unor pierderi concrete (costuri, standarde, birocraţie etc.).
Atât cât este, euroscepticismul face parte dintre umorile românilor la adresa unei alterităţi apropiate şi importante. Am putea spune că este atât de apropiată, încât ar putea sau ar trebui să reprezinte chiar o parte a identităţii noastre. Iar firul acestei discuţii este consistent şi oferă o întindere şi o sinuozitate foarte interesante.
Dincolo de această impresie punctuală, avem de a face cu o carte tonică şi nonconformistă și, mai ales, bine scrisă, bogată în trimiteri şi referinţe ce fac o bună sinteză a publicisticii pe tema în discuţie. Cred că dacă Şerban Cioculescu ar fi scris mai mult în engleză, la ora aceasta ar fi fost invitat să cuvânteze despre putere, strategie și viitor alături de Robert Kagan sau George Friedman. Partea bună e că nu îi ajunge din urmă pe aceştia în privința aplecării spre vulgarizare şi simplificare – recomand deci cartea și celor cărora le place, măcar ca idee, genul de analiză practicat de Foreign Policy, dar nu au mereu dispoziţia necesară pentru tabloidizare.
Cui bono
Pe scurt, riscuri există oricum, important este cum le tratăm: cu ochelarii de cal cu care ne-am obişnuit deja sau cu noi lentile ale unui statut reconsiderat – cert mai incomode, mai obositoare, dar mai adecvate locului şi posibilităţilor noastre în lume?
Ambele variante sunt posibile în raport cu liberul nostru arbitru, iar autorul are delicateţea de a tranşa opţiunea mai puţin în cheia moralizatoare a legitimităţii, cât mai ales în cea a eficienţei, arătând că „viitorul nu va lua prizonieri, dar îi va selecta pe actorii cei mai capabili“. Adică – dacă ţinem neapărat – nimic nu ne împiedică să ne lamentăm că „aşa ne e scris“, doar că opţiunea mioritică implică unele costuri.
Există multă forţă (furie, frustrare, speranţă?) în tonul acestei concluzii.
* Iuliu Diculescu este expert în problematici de securitate şi relaţii internaţionale.
// ŞERBAN FILIP CIOCULESCU
// Viitorul nu ia prizonieri
// Editura RAO, 2013
