De același autor
Putem vorbi de o diferenţă între patriotism şi naţionalism?
Ambele reprezintă cele două feţe ale unei monede. Patriotismul este partea constructivă, deoarece pune accentul pe a construi, a clădi temeinic, iar cealaltă, naţionalismul, care este mai degrabă destructivă sau care are tendinţa de a distrage atenţia de la esenţial, obiectiv.
Putem vorbi de un popor unde fenomenul naţionalist este pregnant în spaţiul comunitar?
Nu. Este un fenomen răspândit în întreaga Uniune Europeană, care, poate, s-a extins într-un mod firesc, natural. Criza a învins pe toată lumea, a fost mai aproape decât ne-am imaginat. Însă trebuie să asumăm cumva această criză economică şi, dacă ar fi să ne gândim la un interval asemănător, la perioada anilor ’30, voi spune că generaţia noastră l-a avut de exemplu pe François Mitterrand. În schimb, ar trebui să avem mai multă răbdare, viziune şi să nu permitem ca discursuri precum al lui Nicolas Sarkozy, David Cameron să existe în repetate rânduri.
Pentru că aţi amintit de premierul britanic, cum poate fi înţeleasă relaţia dintre naţionalism, de exemplu, în Regatul Unit, Spania şi globalizare în actualul context din UE? Care ar fi perspectiva de a trăi într-o lume globalizată?
Este una dintre cele mai clare, evidente tensiuni pe care le trăim. Pentru a înţelege acest aspect, cred că trebuie să ne uităm bine în trecut. Şi nu în trecutul apropiat, perioada secolelor XVIII-XIX, ci chiar în urmă cu aproape 1000 de ani. Privind în acest fel, ne putem gândi la tătari şi la efectul migrării lor, la „globalizarea“ acelor timpuri. Globalizarea poate fi înţeleasă ca un fenomen ciclic, ce cunoaşte urcuşuri, dar şi coborâşuri. În general, socotesc că suntem într-o situaţie foarte bună comparativ cu alte perioade de timp. Dacă ar fi să considerăm Uniunea Europeană ca furnizor al globalizării sau cel puţin ca parte din acest fenomen, cred că ne aflăm într-o situaţie bună. Pe de altă parte, globalizarea este în strânsă legătură cu factorii majori din spaţiul european. Ceea ce vedem dincolo de acest aspect ne duce cu gândul la caracteristicile Europei: un spaţiu cuprinzător pentru etnii organizate mai mult sau mai puţin din punct de vedere statal, însă care poartă o amprentă clară a creştinismului, cel puţin de la Reconquista, de acum 500 de ani. Ce se întâmplă în prezent poate fi caracterizat drept un reflex al epocilor trecute din punct de vedere politic, economic, religios şi tot ce implică această construcţie. Dar, din cauza demografiei, în următoarele secole lucrurile aveau să se schimbe. Şi pentru mine aceasta este marea întrebare: nu vedem sau, cel puţin, eu nu văd o realizare, şi anume să avem o provocare majoră.
Ceea ce spuneţi e că în prezent Uniunea Europeană nu are o provocare?
Nu, avem o provocare, dar, în schimb, nu avem încă un obiectiv, o ţintă. Conform datelor din Eurostat, un sfert din întreaga populaţie a Italiei va înţelege naşterea cu adevărat a Uniunii Europene până în 2050. Aşadar, dacă vom întreba un italian dacă are un indiciu asupra a ceea ce i se va întâmpla sau îi traducem noi în termeni de cultură, limbă, politică, religie, economie, răspunsul de obicei este la dolce vita. Se va întâmpla în 40 de ani, nu în 200, deci în perioada noastră. Din păcate, noi nu am înţeles că avem nevoie de un proiect major, de un obiectiv, iar asta este ceea ce ne aşteaptă.
Există o legătură clară între mersul la vot şi naţionalism înţeles ca revoltă?
Nu aş folosi în mod necesar cuvântul „revoltă“, dar în anumite circumstanţe cred că el evidenţiază un aspect al acestei probleme. Îndeosebi în termenii folosiţi de tinerii care câteodată nu au o viziune politică şi un leadership politic în sensul bun, o direcţie spre care să se îndrepte. Uneori a fost o mişcare greşită în a arăta această dezamăgire. Dar, în alte cazuri, nu cred că au fost număraţi, ci poate ignoraţi. Dar, dacă te gândeşti la problemele astea într-un sistem precum democraţia, ceea ce vezi e că dreapta extremistă este de obicei doar mesagerul. Desigur, într-o manieră oportunistă a unor oameni nu tocmai drăguţi care o reprezintă, dar rolul lor într-un sistem democratic e că reprezintă „executorii“ într-o manieră foarte distructivă. De asta sunt sigur. Dar ei trimit semnale întregitoare populaţiei de rând şi chiar elitelor. Acesta este fenomenul pe care-l vedem peste tot în Europa. Dacă avem în vedere unele politici naţionale în Ungaria, Franţa, vom vedea că o parte din populaţie va aştepta noi idei, noi lideri. Însă, dacă acestea nu vor apărea, vor începe să vocifereze. Partidele naţionaliste vor fi folosite ca semnale, vehicule pentru a-şi exprima nemulţumirea.
Ce însemnătate are conceptul de graniţă pentru partidele extremiste? Despre ce fel de graniţe putem vorbi, din nou de graniţe în interiorul UE?
Dacă vorbim din punctul de vedere al partidelor extremiste în general, ceea ce se întâmplă le este de folos, le ajută. În aceeaşi măsură ne arată exact ceea ce fac. Ne oferă promisiuni ieftine, ca, de exemplu, soluţii miraculoase ce vor rezolva peste noapte toate problemele şi, foarte important, inamici, aleşi dinainte sau nu, pe care să dea vina. Dacă ai segmente importante din populaţie care nu au reuşit, în Ungaria acestea sunt considerate victimele tranziţiei la care, din varii motive, elitele politice nu au ajuns. Partidele extremiste, în schimb, au ieşit în întâmpinarea lor, oferindu-le lucruri sau persoane, entităţi pe care în primă instanţă să dea vina şi ulterior să le urască. De regulă, sunt străinii. Odată ce aruncăm o privire în Europa de Est, vom observa că nu se confruntă cu un vast val imigraţionist şi nu sunt împotriva musulmanilor, spre exemplu. Dar în cazul evreilor, în trecut, sau al persoanelor de etnie romă, în prezent, partidele extremiste încearcă câte ceva pentru că au nevoie de acei „inamici“ pe care să dea vina. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, şi aici lucrurile se complică, aceste partide sunt agile. Ştiu să folosească foarte bine mecanismele din Uniunea Europeană şi, de ce nu?, în cazul României, aderarea la Schengen. Având la îndemână strategii bune de PR şi folosindu-se de mijloacele media, îşi distribuie afirmaţiile.
Naţionalismul dus la extremă reflectă o problemă a funcţionării democraţiei în cadrul celor 28 de state membre UE? Care ar fi în acest caz provocarea pentru UE?
Pe această temă ar trebui cel puţin să existe o dezbatere la nivel general în ţările UE şi nu numai. A existat în Parlamentul European în urmă cu câţiva ani o discuţie despre necesitatea consolidării Uniunii Europene după momentele principale din ultimii 20 ani: introducerea monedei unice, aderarea ţărilor din Europa Centrală. Acolo s-a susţinut în principal că nu avem nevoie de noi proiecte, cât de o perioadă de consolidare a ceea ce s-a construit. Însă, din nefericire, a sosit criza economică. Privită din acest aspect, problema este gestionarea acesteia, pentru că nu mai vedem nimic dincolo de criză. Ceea ce vedem în Grecia sunt doar politici economice, instituţii, mecanisme şi remarca mea e că nu funcţionează. Şi aici intervine celălalt aspect. Dacă nu ai o viziune, un lider care să ofere un alt discurs despre noi mecanisme şi modalităţi de a reglementa probleme, nu ar trebui să ne mire că toţi oportuniştii vor veni cu idei dintre cele mai nebuneşti. Şi avem exemple suficiente în Norvegia, în Franţa, în Regatul Unit, în ţările din Estul Europei, unde găsim persoane care promovează aceste idei şi o parte din populaţia acestor ţări le-a primit.
Interviu cu KRISTÓF DOMINA, directorul Institutului Athena din Budapesta, realizat de ALEXANDRU OJICĂ
