Conflictul sirian citit în cheie confesională

În aceste zile, în contextul discuţiilor despre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională conflictului sirian s-au auzit din nou cu putere.

În condiţiile în care posibilitatea in­ter­ven­ţiei militare în Siria pare încă o op­ţiune serioasă (deşi unele ţări occi­den­tale, în ultimele zile, nu mai par atât de entuziasmate de idee), întrebările care se formulează acum în spaţiul public ţin mai degrabă de urmările unei astfel de ope­raţiuni. Deşi a fost descrisă ca o ac­ţiune precisă, fără implicare terestră, me­nită doar să dezafecteze militar capa­ci­ta­tea de reacţie a regimului Assad, această operaţiune sprijină opoziţia siriană în efortul său, inclusiv militar, de a răs­tur­na regimul. Una dintre consecinţele des­pre care discută comentatorii arabi în cazul unei tranşări a conflictului în fa­voa­rea opoziţiei se referă la posibila, chiar iminenta, degradare a statutului mino­ri­tăţilor, odată cu dispariţia regimului re­prezentat de Bashar al-Assad, el însuşi membru al unei minorităţi confesionale, cea alauită, care nu înseamnă decât zece procente din populaţia statului sirian.

Revoluţia sunnită siriană

S-a dezbătut îndelung latura confesională a revoluţiei siriene, numită deseori „re­voluţia sunnită siriană“, cu referire la faptul că majoritatea contestatarilor ac­tua­lului regim vin din rândurile ma­jo­ri­tă­ţii populaţiei, de orientare sunnită (apro­ximativ 75% din populaţie). A fost, de ase­menea, accentuată această dimensiune confesională care ar particulariza situaţia revoltei siriene în ansamblul celorlalte ţări arabe care au cunoscut fenomene si­milare (spre deosebire, de pildă, de re­voluţia egipteană care, cel puţin în etapa 25 ianuarie 2011, a fost lipsită în în­tre­gime de discursul şi lozincile cu încăr­cătură confesională; evoluţiile ulterioare ale evenimentelor au scos însă la iveală com­ponenta agresivă a discursului isla­mist – antiminoritar -, reprezentat de gru­purile de orientare salafită). Discursul oficial al regimului Assad recurge din plin la argumente de acest tip, acuzând opoziţia „sunnită“ de veleităţi sectare şi subminare a unităţii siriene. Este o carte a cărei miză regimul Assad o înţelege foar­te bine, o carte jucată în trecut cu succes de către puterea mandatară, Fran­ţa, altfel profund ataşată principiilor lai­ce şi republicane. Minoritatea creştină din Siria continuă să fie un subiect de în­grijorare pentru cancelariile occidentale, mai ales că parte din creştinii sirieni, ca şi minoritatea druză, participă în diferite grade la actul de guvernare.

În aceste zile, în contextul discuţiilor des­pre riscurile unei intervenţii militare în Siria, fie ea şi numai aeriană, vocile care dau o interpretare confesională con­flic­tu­lui sirian s-au auzit din nou cu putere. Sigur, nu avem nevoie de demonstraţii complexe ca să înţelegem că în Siria nu mai avem de-a face cu o revoluţie clasică împotriva unui regim dictatorial. Dacă a existat această caracteristică la începutul revoltei siriene, ea s-a transformat, odată cu înarmarea rebelilor şi formarea unor structuri organizate ale opoziţiei, într-un conflict armat, război civil, spun fără re­zerve comentatorii. Şi pe teren, ca şi la nivel de discurs, s-au conturat două ta­be­re, fiecare cu arsenalul său. Opoziţia siri­ană, la început naţională, a început să fie infiltrată de elemente străine arabe şi ne­arabe deopotrivă (sunt numeroase măr­turiile despre alte limbi decât araba care se aud vorbindu-se printre revoluţionarii sirieni) şi să fie dominată de ideologii ra­dicale care amintesc de discursul taliban. Ameninţarea unui stat islamist, al unui califat al Shamului şi Irakului, se aude din­spre rândurile opoziţiei siriene mai ales după ce grupări precum Jabhat an-Nasra, care pare să fi fost creată special pentru acest conflict, după unii co­men­tatori, s-au alăturat rebelilor sirieni: ele­mente venite din exterior care nu luptă pentru Siria sau poporul sirian, grupări care au propria agendă şi care au găsit locul şi momentul pentru a-şi împlini odioasele planuri cu rezonanţe me­die­vale, spun analizele din presa arabă. De cealaltă parte, aliaţii regimului Assad – aflaţi în această ipostază tot din con­si^­derente care ţin de identitatea religioasă (aceasta e motivaţia din propriile de­cla­raţii) sunt şi ei extrateritoriali şi extra­naţionali (şi aici se aud diverse accente sau chiar limbi pe care sirienii le iden­tifică ca fiind străine idiomurilor locale. „Îi recunoaştem foarte uşor după accen­tul lor libanez“, mărturisea un locuitor din Hama, intervievat de corespondentul al-Jazeera.).

E interesant de observat că, dacă la în­ce­putul revoltelor din Siria argumentele de tip confesional erau folosite cel mai pro­babil abuziv, la peste doi ani de conflict armat acest tip de argumentaţie a creat echivalenţe concrete, palpabile pe teren. Dacă vrei să existe un lucru, trebuie să-l numeşti, să-i dai un nume, să-l aduci ast­fel în realitate – spun teoriile lingvistice. Iată, aşadar, un conflict confesional.

Interesele elitelor din jurul lui Assad

Şi totuşi… Sirianul Bassam Haddad, pro­fesor de ştiinţe politice la George Mason University şi cofondator al site-ului Ja­daliyya (de opoziţie la regimul Asad) ex­plică reţeaua de putere din jurul pre­şe­dintelui Assad, clădită pe puternice in­te­rese economice şi care adună în jurul fa­miliei preşedintelui nu numai elite ale minorităţii alauite, ci şi elemente ale bur­gheziei creştine şi sunnite din marile ora­şe ale Siriei, demolând argumentele unei explicaţii strict confesionale a con­flic­tu­lui. Elitele, indiferent de confesiune, afir­mă Bassam Haddad în cea mai recentă lucrare a sa, Business Network in Syria. The Political Economy of Authoritarian Resilience, sunt cointeresate în men­ţi­ne­rea unui echilibru pe care regimul Asad îl asigura până nu demult. Astfel s-ar ex­plica şi faptul, particularitate a „pri­mă­verii siriene“, că primele revolte contra regimului nu au avut ca punct de plecare marile oraşe, Damasc sau Alep. Tot ast­fel, demontând scenariul existenţei unui pericol confesional, o parte a obser­va­to­rilor atrag atenţia asupra faptului că opo­ziţia nu este monoconfesională, ci a atras în jurul său elemente creştine, druze, dar şi alauite, întrucât regimul în funcţie, deşi parte a acestei ultime minorităţi men­ţionate, nu serveşte exclusiv inte­re­sele acesteia.

Menţinerea unui echilibru comunitar în Siria

Se pare că minorităţile siriene preferă o guvernare a minoritarilor, indiferent de orientarea confesională, temându-se de regulile unei majorităţi sunnite, şi pe fondul unei experienţe istorice negative care merge în urmă până în vremea stă­pânirii otomane. Reprezentanţi religioşi ai minorităţii creştine evocă în termeni extrem de duri posibilitatea unei preluări a puterii de către sunniţi şi a lor lege sa­tanică (a se citi în sensul temerilor faţă de instaurarea unui stat islamic în care statutul minorităţilor ar fi destul de pro­blematic; termenul de dhimmi – supus ne­musulman al unui stat islamic – a descris pentru o lungă perioadă de timp starea socială a comunităţilor creştine din Orient). De altfel, accentuarea carac­terului profund confesional al unui stat sirian condus de sunniţi, prin repre­zen­tările lor politice cu cel mai mare po­tenţial ameninţător – mişcarea salafistă şi fraţii musulmani - sunt teme preferate ale discursului oficial. Hoarde islamiste şi teroriste, coordonate din afara ţării, cu referire explicită la Liban, Turcia, Qatar, dar şi la puternicul vecin regional saudit, sunt adesea invocate pentru a explica ex­cesul de reacţie al forţelor loiale re­gi­mu­lui (nu şi atacul chimic pe care regimul nu şi-l asumă). O altă minoritate, de da­ta aceasta etnică, cea kurdă, are o relaţie foarte tensionată cu regimul, mai ales du­pă eliberarea Irakului vecin şi larga au­to­nomie de care se bucură kurzii din nor­dul acestei ţări. Spectrul unui Kurdistan autonom nu corespunde cu politica de uni­tate siriană promovată de regimul Assad.

Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că asistăm la reconfigurarea confesională a Orientului Mijlociu, a emergenţei unei alianţe sunnite în regiune, agreată de Occident, cu o politică previzibilă în pri­mul rând în relaţia cu Israelul, care să contrabalanseze influenţa Iranului (poate ar trebui să se ţină cont în aceste scenarii şi de faptul că Siria nu poate să func­ţioneze ca stat monoconfesional, aşa cum e situaţia şi în Liban, Irak sau Egipt, şi că această alianţă sunnită se poate destrăma aproape spontan când în jocul politic in­teresul naţional se va dovedi mai im­portant decât aşa-zisele afilieri confe­sio­nale. Istoria regiunii ne dă motive să credem în pertinenţa acestei afirmaţii). În schimb, alţii – mai idealişti, - explică conflictul din Siria prin prisma în­căr­că­turii sale civice şi politice, ca rezultat al revoltei unei societăţi nedreptăţite care are cereri şi revendicări fireşti din sfera drepturilor democratice. Printre acestea, un drept elementar: alternanţa la putere.