'Sfârşitul' islamului politic

Despre islamul politic s-au făcut multe afirmaţii, mai ales după înlăturarea de la putere a preşedintelui Muhammad Mursī, exponent al acestei ideologii. Cele mai multe dintre acestea anunţau în termeni categorici sfârşitul epocii islamului politic, care şi-ar fi dovedit lipsa de viziune şi strategie în actul guvernării.

Există, de bună seamă, în ultimul timp două tipuri de discurs cu referire la destinul is­la­mului politic. Cel contestatar şi delegitimant pune accentul pe eşecul guvernării islamiste în a instaura ordinea socială (ar. nizām, opusul lui fawdā, haos – categorii clasice în gândirea politică islamică) şi coeziunea comunitară în ju­rul unui proiect. Confiscarea tuturor zonelor de influenţă politică sau încercarea de a o face a determinat o reacţie fi­rească din partea societăţii, ca­re a sancţionat com­por­ta­mentul abuziv al Fraţilor Mu­sulmani. Astfel, argumentaţia se centrează pe discernământul fără de greşeală al comunităţii – încă un principiu fundamental al gândirii po­litice clasice în islam. Fără îndoială, păcatele islamului politic (ne referim la curentul mo­derat care se manifestă în interiorul jocului po­litic) sunt numeroase, radicalizarea dis­cre­panţelor ideologice în interiorul societăţii, ală­turi de încercarea de a împinge celelalte forţe sociale şi politice către zona nesem­nifi­ca­ti­vu­lui fiind probabil cele mai grave. Prin urmare, intervenţia împotriva lor a venit la timp, sunt de părere purtătorii acestui tip de discurs, ca o lecţie din care ar trebui să aibă ce învăţa partidele islamiste din Tunisia şi Maroc, pentru a numi doar statele în care aceste forţe poartă răspunderea gu­ver­nă­rii. În acelaşi timp, ştim bine că încercările islamiştilor de a guverna ţările în care îşi des­făşoară activitatea nu sunt legate de fenomenul numit „primăvara arabă“, ci au o is­torie mai lungă, nu nea­pă­rat fericită. Amintirea episodului algerian de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, amara experienţă a victoriei Ha­ma­sului în 2006, dar şi episoade mai vechi – alianţa dintre Gamāl Abdel Nāser şi Fraţii Mu­sulmani pentru răsturnarea monarhiei egip­tene în 1952 şi imediata ei dezactivare după atingerea obiectivului – ne readuc în minte în­cercări şi tot atâtea eşecuri ale curentului po­litic islamic – în diversele sale forme şi ma­nifestări – de a impune un model de guvernare. Perspectiva unor schimbări sociale anacronice, pe care le-ar fi presupus o gu­vernare împlinită a islamiştilor, a creat teamă, frustrare şi, în final, revoltă, într-un context na­ţional care nu este monoconfesional. Ilu­ziile unei societăţi prospere, invocate iniţial de contestatarii regimului Mubārak, erau spul­berate cu fiecare zi care trecea din guver­narea islamistă, cu fiecare articol de lege, cu fiecare decizie a guvernului, economică sau politică. Senzaţia lăsată a fost aceea a unui drum mlăştinos în care societatea întreagă se afunda fără posibilitate de scăpare.

Pe de altă parte, comentatori şi media deo­potrivă îşi concentrează energiile discursive pentru a convinge că islamul politic, chiar şi după ilegitima uzurpare de putere de la Cairo, continuă să fie o realitate politică de ne­con­turnat a lumii islamice. Accentul cade foarte adesea asupra caracterului pannaţional sau transnaţional al curentului islamic, asupra sus­ţinerii şi legitimităţii acestuia în întreg spaţiu arabo-islamic, trecându-se totuşi prea uşor, credem, peste componenta naţională a par­tidelor de inspiraţie religioasă din ţările arabe. Tot foarte uşor se trece, în acest tip de ar­gu­mentație, şi peste reţeaua de interese re­gio­nale care deseori stabilesc sau măcar influ­enţează parcursuri naţionale. Altfel cum să explici pertinent şi credibil că puteri regionale precum monarhia saudită sau Turcia sprijină în Egipt oprirea proiectului islamist, în vreme ce aceleaşi puteri sunt în Siria de partea con­testatarilor regimului al-Asad, în marea lor majoritate exponenţi ai ideologiei islamiste (Si­ria post-conflict se dovedeşte, din această perspectivă, una dintre cele mai incitante prospecţii)? Şi exemplele de inconsecvenţă ide­ologică, dar şi cele de consecvenţă cu pro­priul proiect naţional în cazul statelor din re­giune pot continua.

Dincolo de forţa argumentativă a discursurilor de-o parte şi de cealaltă, există o realitate socială greu de ignorat. Aceasta îi cuprinde pe milioanele de tineri – studenţi, sindicalişti, şomeri –, care îşi găsesc refugiu în zona isla­mului radicalizat sau cu risc mare de radi­ca­lizare, pe fondul unui désenchantement social profund. Faptul că armata a reuşit în Egipt să ţină oarecum sub control contestarea forţelor islamiste, prin mijloace cel puţin discutabile, nu înseamnă că acestea au fost scoase din joc, dezactivate. Baza de susţinere pe care se sprijină Fraţii Musulmani, în Egipt, şi curentul islamist în general, nu poate fi pur şi simplu neglijată. Ignorarea voinţei unei jumătăţi din populaţia ţării este o greşeală pentru care Fraţii Musulmani au plătit, o greşeală din care ar trebui trase nişte învăţăminte, în cazul în ca­re se doreşte revenirea Egiptului la par­cur­sul democratic. //