De același autor
Despre islamul politic s-au făcut multe afirmaţii, mai ales după înlăturarea de la putere a preşedintelui Muhammad Mursī, exponent al acestei ideologii. Cele mai multe dintre acestea anunţau în termeni categorici sfârşitul epocii islamului politic, care şi-ar fi dovedit lipsa de viziune şi strategie în actul guvernării.
Există, de bună seamă, în ultimul timp două tipuri de discurs cu referire la destinul islamului politic. Cel contestatar şi delegitimant pune accentul pe eşecul guvernării islamiste în a instaura ordinea socială (ar. nizām, opusul lui fawdā, haos – categorii clasice în gândirea politică islamică) şi coeziunea comunitară în jurul unui proiect. Confiscarea tuturor zonelor de influenţă politică sau încercarea de a o face a determinat o reacţie firească din partea societăţii, care a sancţionat comportamentul abuziv al Fraţilor Musulmani. Astfel, argumentaţia se centrează pe discernământul fără de greşeală al comunităţii – încă un principiu fundamental al gândirii politice clasice în islam. Fără îndoială, păcatele islamului politic (ne referim la curentul moderat care se manifestă în interiorul jocului politic) sunt numeroase, radicalizarea discrepanţelor ideologice în interiorul societăţii, alături de încercarea de a împinge celelalte forţe sociale şi politice către zona nesemnificativului fiind probabil cele mai grave. Prin urmare, intervenţia împotriva lor a venit la timp, sunt de părere purtătorii acestui tip de discurs, ca o lecţie din care ar trebui să aibă ce învăţa partidele islamiste din Tunisia şi Maroc, pentru a numi doar statele în care aceste forţe poartă răspunderea guvernării. În acelaşi timp, ştim bine că încercările islamiştilor de a guverna ţările în care îşi desfăşoară activitatea nu sunt legate de fenomenul numit „primăvara arabă“, ci au o istorie mai lungă, nu neapărat fericită. Amintirea episodului algerian de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, amara experienţă a victoriei Hamasului în 2006, dar şi episoade mai vechi – alianţa dintre Gamāl Abdel Nāser şi Fraţii Musulmani pentru răsturnarea monarhiei egiptene în 1952 şi imediata ei dezactivare după atingerea obiectivului – ne readuc în minte încercări şi tot atâtea eşecuri ale curentului politic islamic – în diversele sale forme şi manifestări – de a impune un model de guvernare. Perspectiva unor schimbări sociale anacronice, pe care le-ar fi presupus o guvernare împlinită a islamiştilor, a creat teamă, frustrare şi, în final, revoltă, într-un context naţional care nu este monoconfesional. Iluziile unei societăţi prospere, invocate iniţial de contestatarii regimului Mubārak, erau spulberate cu fiecare zi care trecea din guvernarea islamistă, cu fiecare articol de lege, cu fiecare decizie a guvernului, economică sau politică. Senzaţia lăsată a fost aceea a unui drum mlăştinos în care societatea întreagă se afunda fără posibilitate de scăpare.
Pe de altă parte, comentatori şi media deopotrivă îşi concentrează energiile discursive pentru a convinge că islamul politic, chiar şi după ilegitima uzurpare de putere de la Cairo, continuă să fie o realitate politică de neconturnat a lumii islamice. Accentul cade foarte adesea asupra caracterului pannaţional sau transnaţional al curentului islamic, asupra susţinerii şi legitimităţii acestuia în întreg spaţiu arabo-islamic, trecându-se totuşi prea uşor, credem, peste componenta naţională a partidelor de inspiraţie religioasă din ţările arabe. Tot foarte uşor se trece, în acest tip de argumentație, şi peste reţeaua de interese regionale care deseori stabilesc sau măcar influenţează parcursuri naţionale. Altfel cum să explici pertinent şi credibil că puteri regionale precum monarhia saudită sau Turcia sprijină în Egipt oprirea proiectului islamist, în vreme ce aceleaşi puteri sunt în Siria de partea contestatarilor regimului al-Asad, în marea lor majoritate exponenţi ai ideologiei islamiste (Siria post-conflict se dovedeşte, din această perspectivă, una dintre cele mai incitante prospecţii)? Şi exemplele de inconsecvenţă ideologică, dar şi cele de consecvenţă cu propriul proiect naţional în cazul statelor din regiune pot continua.
Dincolo de forţa argumentativă a discursurilor de-o parte şi de cealaltă, există o realitate socială greu de ignorat. Aceasta îi cuprinde pe milioanele de tineri – studenţi, sindicalişti, şomeri –, care îşi găsesc refugiu în zona islamului radicalizat sau cu risc mare de radicalizare, pe fondul unui désenchantement social profund. Faptul că armata a reuşit în Egipt să ţină oarecum sub control contestarea forţelor islamiste, prin mijloace cel puţin discutabile, nu înseamnă că acestea au fost scoase din joc, dezactivate. Baza de susţinere pe care se sprijină Fraţii Musulmani, în Egipt, şi curentul islamist în general, nu poate fi pur şi simplu neglijată. Ignorarea voinţei unei jumătăţi din populaţia ţării este o greşeală pentru care Fraţii Musulmani au plătit, o greşeală din care ar trebui trase nişte învăţăminte, în cazul în care se doreşte revenirea Egiptului la parcursul democratic. //
