Anul justiţiei de fier

2012 a fost un an încărcat pentru justiția din România. Am avut prima decizie judecătorească definitivă prin care a fost condamnat cu executare un fost premier, am avut o tentativă de lovitură de stat dejucată parțial de puterea judecătorească, am avut cele mai haioase interviuri pentru funcții de maximă importanță în Ministerul Public, într-un cuvânt, am avut de toate. Terminăm anul extenuați după toate aceste premiere și ne întrebăm (firesc) ce ne-o aduce anul care vine.

În anii ‘90, nimeni nu și-a dorit o justiție puternică pentru că ma­rele transfer al proprietății pu­bli­ce în buzunare private trebuia să se facă în liniște și fără riscuri. Ju­de­cătorii și pro­cu­rorii erau plătiți prost, mai prost chiar decât po­li­țiștii, oamenii buni erau astfel în­cu­rajați să plece din sistem înspre me­serii mai pro­fi­ta­bile - avocatura sau notariatul. Au rămas, așadar, magistrații cu vocație, cei care pre­ferau un program predictibil și cei pentru care funcția era o oca­zie să facă afaceri. Nici în ma­gistratură și nici în restul so­cie­tății românești nu am reglat re­la­țiile cu trecutul, nu am aflat cine și cât a colaborat cu regimul de di­nainte de ‘89. Promovarea se fă­cea în funcție de preferințele pre­ședintelui și ale ministrului Jus­tiției, iar condiția pentru nu­mi­rea la Curtea Constituțională (18 ani de vechime juridică) garanta că sistemul va rămâne în mâna juriștilor potriviți. După 2003, lu­crurile au început să se schimbe, prin rescrierea legilor după care funcționa sistemul judiciar mai ales sub presiunea integrării în Uniunea Europeană. Au apărut oameni noi, au apărut dosare de tip nou, magistrații au început să înțeleagă și să prețuiască in­de­pen­dența nou dobândită. În 2005, an­chetarea unui membru al Con­si­liului Superior al Magistraturii a stârnit reacții extreme - erau pri­mele momente în care cei până ieri intangibili înțelegeau că re­gulile jocului se schimbă, că Ro­mânia se transformă.

Năstase, o decizie-şcoală

Ne-am schimbat mult din 2005 până azi, poate mai puțin decât ne-ar fi plăcut, poate mai lent de­cât am fi vrut, dar ne-am schim­bat mult. Sistemul judiciar arată altfel, dosarele trimise în instanță au altă anvergură, deciziile de­fi­nitive ale ju­de­că­torilor în cazuri im­por­tante sunt ci­tite și co­men­tate în prime-time. Așa trebuie, justiția nu există în vid, jus­tiția e parte din so­cie­ta­tea noastră și e fi­resc să ne in­te­re­seze ce spun ju­decătorii. Decizia judecătorilor ÎCCJ în cazul Adrian Năs­tase poate fi comparată cu de­ci­ziile instanțelor supreme din ță­rile spre care privim cu invidie. Ju­decătorii nu se mai tem să vor­bească despre nevoia de a pe­dep­si corupția la nivel înalt și despre faptul că toți cei care abuzează de funcțiile pe care vremelnic le ocupă vor răspunde în fața jus­tiției. E o decizie-școală, în care ÎCCJ vorbește despre ce înseamnă justiția într-un stat de drept, des­pre modelele sociale și despre obli­­gația politicienilor de a gestiona onest resursele publice. Din punc­tul de vedere al independenței jus­tiției, trebuie observat că aceas­tă decizie definitivă este pronunțată și motivată în timp ce la gu­ver­nare se află USL. Puterea politică nu mai e în măsură să-i inti­mi­deze pe judecători și nici să schim­be cursul proceselor. Eu cred că e un lucru important pe care l-am câștigat în acești ani.

Troznind din încheieturi, statul a rezistat

Nicio lume nu se prăbușește pe tă­cute, orice schimbare de pa­ra­digmă socială naște nemulţumiri pentru cei care pierd. Este firesc să vedem că cei care își simt puse în pericol privilegiile, cei care se simt amenințați de justiție se re­voltă și luptă - e naiv să ne în­chipuim că toți miliardarii îm­bo­gățiti din contracte cu statul sau din accesul preferențial la resurse publice se vor încolona firesc la porțile penitenciarelor, după ce își vor fi recunoscut anterior fap­tele în fața instanțelor de ju­de­ca­tă. De fapt, vara asta nebună des­pre asta a fost, despre încercarea de a captura justiția - nu degeaba se plângeau cei de la USL la te­levizor că-s la guvernare, dar n-au încă puterea. Statul nostru fra­gil a trosnit pe la toate înche­ie­turile, dar a rezistat. Da, cu aju­tor din afară, cu UE şi SUA, dar hai să fim onești şi să recu­noaș­tem că, fără cele câteva puncte de rezistență din interiorul Ro­mâniei, toată presiunea inter­na­țională ar fi fost în zadar. CSM nu s-a sfiit să vorbească în apă­rarea independenței sistemului judiciar și asta i-a enervat peste măsură pe politicieni, procurorii au anchetat fraudele la re­fe­ren­dum fără să țină cont de ame­nințările fățișe de la televizor, Curtea Constituțională a rezistat sub uriașa presiune politică și a decis în conformitate cu normele constituționale, nu cu dorințele politicienilor.

Comisia de la Veneţia pune degetul pe rană

Chiar când scriu aceste rânduri, a apărut pe Internet opinia Co­misiei de la Veneția asupra în­tâmplărilor de astă-vară care au adus România pe prima pagină a presei internaționale. Comisia ana­lizează fiecare eveniment din vară și explică exact ce și unde s-a greșit, de ce statul de drept și democrația presupun înainte de toate o colaborare onestă și co­rectă între instituțiile statului, de ce majoritatea nu poate să facă doar ce vrea ea și de ce trebuie să țină cont de interesul fun­da­mental al țării, de ce nu e normal să te folosești de o procedură de suspendare în lipsa unor încălcări grave ale Constituției, de ce nu e firesc să dai doar câteva ore unei instanțe constituționale pentru a judeca lucruri de o importanță enormă pentru un stat, măsurile privite în ansamblu arată mai în­fiorător decât luate separat, de ce trebuie respectată nu doar li­tera legii, ci și spiritul ei. Într-un cuvânt, Comisia de la Veneția ne arată de ce o Românie precum cea de astă-vară nu este un stat de drept și de ce acest lucru are implicații serioase din punct de vedere democratic. Sper că după publicarea acestui document vor fi mai puțini cei care vor insista că albul e negru și negrul, alb. Sunt mulți cei care în România știu să folosească Internetul, min­ciuna nu mai e la fel de facilă. Închid acest capitol, poate unul dintre cele mai negre ale de­mo­crației românești din ultimii 10 ani, cu speranța că măcar în min­tea lor actorii principali au în­țeles ce aveau de înţeles. Au fost în această vară o mână de oameni care au crezut în reguli, în de­mocrație și în stat de drept. Deși puțini, ei au învins, pentru că apartenența României la Uniunea Europeană presupune în mod esențial că acceptăm să jucăm după reguli.

Societatea civilă, câinele de pază al justiţiei

A venit toamna și cu ea și fai­moasa procedură a ministrului Piv­niceru prin care încerca se­lectarea noului procuror general și a noului procuror-șef al DNA. Am criticat la acel moment opa­citatea acesteia, a criticat-o și Co­misia Europeană. La prima fe­reastră de transparență - in­ter­viul în fața CSM -, s-a văzut că am avut dreptate: candidații se­lectați de ministrul Pivniceru aveau dificultăți reale în ex­pri­mare, nu răspundeau la întrebări, erau agresivi față de inter­vie­va­tori. După aceste interviuri trans­mise live, o țară întreagă s-a lă­murit că selecția fusese o farsă, că cei doi erau departe de pro­curorii cu viziune capabili să con­ducă Ministerul Public și DNA. Toți procurorii din CSM au dat aviz negativ ambilor candidați. Ce pare să nu fi înțeles doamna Pivniceru este că așteptările pe care le avem de la viitorul pro­curor general și de la viitorul șef al DNA sunt foarte mari, că nu oricine poate ocupa aceste funcții - îi vrem pe cei mai buni.

Ce va fi în 2013 depinde și de noi, de cum vom înțelege să apă­răm ce am câștigat în acești ani. Anticorupția e, în primul rând, a noastră, a cetățenilor; să fim re­aliști, politicienii nu prea au de ce să o iubească. Sunt mult prea multe dosare trimise în judecată ca să poată fi omorâte toate, iar procurorii și judecătorii ne-au arătat că au curaj și că sunt in­dependenți. Depinde de noi să nu îi lăsăm pe politicieni să schim­be Constituția ca să îngenuncheze justiția, depinde de noi să re­ac­ționăm atunci când, la umbra unei majorități uriașe, se încearcă schimbarea regulilor în timpul jocului. //