Căderea unui om puternic

20 iunie 2012 este ziua în care justiția din România ne-a arătat tuturor că se poate. E pentru prima dată în istoria acestei țări când un om așa de important cum este Adrian Năstase este pedepsit pentru că a abuzat de poziția sa pentru a obține avantaje personale.

Despre puterea domnului Năstase nu voi vorbi aici – presa ultimelor zile a facut-o cu vârf și îndesat. Nu voi vorbi nici despre evenimentele care au urmat condamnării – un întreg angrenaj de par­tid (de la ministrul de Interne până la doctorul Brădișteanu, celebru deja pentru suprapunerea in­tervențiilor sale salvatoare peste momente cruciale din viața pacienților săi) s-a pus în mișcare pentru a-l scăpa pe cel aflat la greu. Vă pro­pun să ne reamintim de un­de am plecat și unde am ajuns.

Îmi amintesc de discuțiile pe care le aveam în 2005 cu prietenii mei despre lup­ta împotriva corupției la nivel înalt în Ro­mânia. Mi se spunea atunci că nicio per­soană importantă nu va fi niciodată de­ranjată cu întrebări de către procurorii an­ticorupție. Când au început să apară pri­mele dosare, mi s-a spus că e puțin pro­ba­bil ca ele să ajungă în instanță, că par­la­mentul se va opune, că procurorii se vor teme. Amânările nesfârșite din instanță au generat un nou șuvoi de critici și de în­doială. Oricum, era limpede că nimeni nu va fi condamnat. Iar dacă va fi con­dam­nat, pedeapsa va fi una cu suspendare. Când Virgil Pop și Avram Mureșan au fost condamnați la închisoare, s-a spus că acești politicieni nu mai însemnau de mult nimic pe scena publică românească. Apoi a venit condamnarea în dosarul Tro­feul Calității și de atunci s-a schimbat to­tul. Sper că pentru totdeauna.

Cui datorăm faptul că România a intrat pe calea modernizării? Căci modernizare se cheamă ceea ce trăim, pe alocuri dureros, în aceste zile. Șansa cea mare se numeşte integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta a fost miza cea mare pentru care po­li­ti­cienii români au acceptat cu jumătate de gură că regula jocului trebuie să se schim­be, iar monitorizarea pre- şi postaderare a făcut ade­vărate minuni. Guvernul con­dus de Năstase a creat Parchetul Național Anti­corupție și a adoptat legi importante în această ma­terie. Apoi, Monica Ma­co­vei – susținută de către Traian Băsescu în Guvernul Tăriceanu – l-a numit pe Daniel Morar la DNA și acesta și-a format o echipă de procurori netimorați de po­li­ticieni. Dosarul Năstase a fost instru­men­tat de Dănuț Volintiru și Mihaela Moraru, de la secția condusă de Doru Țuluș (acela pe care voia Chiuariu să-l dea afară cu ori­ce preț în 2007). În instanță, s-a luptat cu o armată de avocați procurorul Elena Ma­tieșescu. Dosarul Năstase s-a judecat in­tegral la ÎCCJ și atât primul complet (format din Ioana Bogdan, Ionuț Matei și Cristina Rotaru – dânsa a făcut opinie separată doar în ceea ce privește con­dam­narea lui Năstase, în restul chestiunilor fi­ind de acord cu colegii săi), cât și cel de-al doilea (condus de Livia Stanciu și din care au mai făcut parte Florentina Dra­gomir, Maricela Cobzariu, Sofica Du­mi­traş­cu şi Ioana Alina Ilie) au fost pentru con­damnarea inculpaților și pentru obligarea acestora la recuperarea prejudiciului. Toți acești oameni ne-au dat o lecție de viață despre demnitate profesională și despre cu­raj. Cred că este important că măcar acum să aflăm cum îi cheamă. În general, ei, procurorii și judecătorii, rămân ne­ști­uți, ascunși cumva în spatele dosarelor pe care le instrumentează sau a soluțiilor pe care le pronunță.

Adrian Năstase a folosit toate tehnicile de apărare existente în dreptul românesc și, după venirea USL la guvernare, unele ins­tituții ale statului român au încercat să îi întindă o mână de ajutor. Celebrul Ba­laban-Grăjdan a retras constituirea de par­te civilă din dosar, iar Avocatul Poporului a fost cuprins brusc de îngrijorare atunci când a realizat că, în perioada 1992-2003, CSM hotăra transferul unui procuror în funcția de judecător, fără implicarea pre­ședintelui României, așa cum prevedea legea în vigoare la acea dată. În urmă cu un deceniu, astfel de tertipuri ar fi func­ționat, probabil. Azi vedem că justiția ro­mână a căpătat anticorpi.

Bătăliile juridice vor continua – avocații au început deja să formuleze cereri de întrerupere a executării pedepsei –, dar ceea ce nimeni nu mai poate schimba este soluția definitivă de condamnare pro­nun­ţată de ÎCCJ. După pronunțare, o întreagă armată de avocați și colegi de partid s-a perindat prin diverse emisiuni TV, ex­pli­când cui voia să asculte că hotărârea ins­tanței este nelegală, nedreaptă, inumană etc. Cazul Trofeul Calității a fost judecat de opt judecători ai instanței supreme. Vă propun să plecăm de la premisa că, până la proba contrarie, această hotărâre e de­finitivă și trebuie pusă în executare.

După condamnarea lui Adrian Năstase, toți politicienii români ar trebui să în­ţe­leagă că nu mai sunt deasupra legii, că justiția e în sfârșit liberă, că nimeni în afa­ra judecătorilor de caz nu decide soluția în respectivul dosar. Ar trebui să se gân­dească de două ori înainte de a abuza de funcțiile pe care vremelnic le dețin. Dar nimic nu e câștigat pentru eternitate – de­pinde de fiecare dintre noi în ce țară vom trăi. Dacă mâine independența justiției va fi iarăși pusă în pericol, dacă vom auzi din nou refrenul cunoscut „Contează ins­ti­tu­țiile, nu oamenii“, ar trebui să avem cu­rajul protestului. Curajul de a ne lupta pen­tru ce ne aparține, iar o justiție liberă e un bun al nostru, al tuturor. //