De același autor
Dinel Staicu a scăpat din năvodul justiţiei române, deschizând o poartă largă şi pentru alţii aflaţi într-o situaţie similară cu a sa.
Raportul prezentat de DNA săptămâna trecută oferă un prilej de analiză a politicii sancţionatorii în materie de anticorupţie. Deşi pedepsele rămân preponderent cu suspendare, se observă totuşi în ultima vreme o tendinţă de creştere a severităţii sancţiunilor în cazurile considerate grave. Poliţiştii de la Argeş au primit 14 ani de închisoare cu executare. Cutean, fostul secretar de stat pentru revoluţionari, a fost condamnat definitiv la 5 ani cu executare, iar zilele trecute succesorul său George Costin a fost arestat tot într-un dosar al DNA. Popescu Ion a fost condamnat definitiv în dosarul BIR la 7 ani cu executare, aceeaşi pedeapsă primind-o şi Dinel Staicu, fost preşedinte al SIF Oltenia. Au mai fost condamnaţi la pedepse cu suspendare fostul premier Adrian Năstase şi Şerban Mihăilescu, foştii miniştri Remeş şi Mureşan, diverşi foşti şi actuali parlamentari. Virgil Pop, ajuns celebru pentru că a fost ales în parlament direct din arest, a fost condamnat (nedefinitiv) la 5 ani cu executare.
O primă critică formulată cu privire la parlamentarii condamnaţi se referă la faptul că îşi păstrează funcţiile participând în continuare activ la procesul legislativ. Am descris pe larg intenţia domnilor Máté András şi Márton Árpád de a scoate demnitarii de sub incidenţa legii penale şi de a dezincrimina conflictul de interese. Este previzibil votul pe care colegii cu dosar penal îl vor da pe aceste amendamente. Prezenţa în Legislativ a parlamentarilor condamnaţi se explică prin faptul că, în cazul unora, pedepsele cu executare nu sunt încă definitive, iar, în cazul celorlalţi, pedepsele definitive nu sunt privative de libertate şi nici nu sunt însoţite de interzicerea dreptului de a fi ales. Aşa se face că în România adoptă legi persoane condamnate penal.
O altă practică utilizată pentru a scăpa de răspundere este atacarea legilor la Curtea Constituţională chiar de către cei care le-au votat. Fostul premier Năstase a atacat actul prin care a fost înfiinţat PNA, adoptat de guvernul pe care îl conducea, iar domnul Máté András contestă Legea ANI deoarece a fost găsit în conflict de interese pentru că îşi angajase soţia la cabinetul parlamentar. Plângerii formulate de domnul deputat i se alătură şi Avocatul Poporului, care crede că puterile ANI sunt mult prea mari şi deplânge tracasarea unor deputaţi chinuiţi cu întrebări neconstituţionale de către inspectorii de integritate. Deciziile CC au dus nu o dată la reluarea de la zero a investigaţiilor împotriva oamenilor influenţi din România.
Totuşi, cea mai spectaculoasă ieşire din scenă a reuşit-o Dinel Staicu. Condamnat definitiv la 7 ani cu executare, adus cu greu în ţară după ce fugise în străinătate schimbându-şi anterior numele, acesta a reuşit să şteargă cu buretele condamnarea printr-o tehnică de prestidigitator. Metoda folosită: contestaţia în anulare. Domnul Staicu se plânge judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti (CAB) că în cazul său există două soluţii contradictorii pronunţate de instanţele de judecată şi cere ca cea de-a doua (cea de condamnare, fireşte) să fie anulată. În trecut, explică Staicu, a fost acuzat de comiterea unei fapte penale, iar procurorii au decis să nu înceapă urmărirea penală. Decizia procurorilor a fost atacată în instanţă, iar judecătorii au menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale (NUP). Ulterior Staicu este anchetat de DNA, care îl trimite în judecată pentru o serie de infracţiuni, CAB condamnându-l definitiv la 7 ani cu executare.
Într-un recurs în interesul legii obligatoriu pentru instanţe, ÎCCJ explică faptul că hotărârile date în plângerile împotriva NUP-urilor nu au autoritate de lucru judecat pentru că nu dezleagă niciodată fondul cauzei. Aşadar, între acestea şi hotărârile ulterioare date de instanţe pe fondul unei cauze nu pot exista niciodată contradicţii care să permită anularea deciziilor de condamnare prin utilizarea contestaţiei în anulare.
Această soluţie este uşor de înţeles dacă analizăm un exemplu simplu: X este bănuit că a omorât pe Y. În urma anchetei, procurorii decid să nu îl trimită pe X în judecată din lipsă de probe. Părinţii lui Y se plâng la instanţă, dar instanţa confirmă NUP-ul. Peste un an, procurorii descoperă probe noi care îl incriminează pe X şi îl trimit în judecată pentru uciderea lui Y. Instanţa îl condamnă. Ar fi absurd să acceptăm în acest caz că X nu mai poate fi condamnat pentru simplul fapt că la momentul iniţial procurorii nu au avut suficiente probe pentru a-l trimite în judecată.
În cazul domnului Staicu, judecătorii contestaţiei în anulare se comportă ca şi când acest recurs în interesul legii nu ar exista şi anulează decizia de condamnare la 7 ani cu executare. DNA deschide o anchetă penală pentru a lămuri dacă s-au comis fapte penale în legătură cu acest dosar, iar Inspecţia Judiciară începe verificări disciplinare. Dacă se va ajunge sau nu la sancţionarea judecătorilor care au admis contestaţia în anulare nu ştim încă. Ce ştim este că Dinel Staicu a scăpat din năvodul justiţiei române, deschizând o poartă largă şi pentru alţii aflaţi într-o situaţie similară cu a sa. //
