Demisie nemţească

Demisia unui preşedinte german împotriva căruia este demarată o anchetă pentru presupuse fapte de corupţie nu spune nimic despre clasa politică germană.

Demisia preşedintelui Christian Wulff a dat politicienilor români prilejul să iasă la nivel declarativ din rolul eternilor acuzaţi de corupţie. Ei, liderii unei ţări la care Europa (deci, evident, şi Germania) arată cu degetul pentru nerezolvarea dosarelor de înaltă corupţie, au identificat rapid oportunitatea de a devia discursul de la reforma întârziată a clasei politice şi a justiţiei româneşti la dictonul „Uite, şi la ăia e la fel. Şi nemţii sunt corupţi“. Sigur, progresele făcute de instituţiile româneşti în combaterea corupţiei există. Ele sunt semnalate în rapoartele Comisiei Europene şi menţionate şi la nivel de cooperare bilaterală româno-germană în diferite reuniuni şi documente. Dar aceste progrese încă timide nu reprezintă o bază solidă de arătat cu degetul către diferite situaţii din alte state europene.

Ce ne facem oare cu Germania? Ce ne facem când un caz de corupţie la nivel atât de înalt se petrece în ţara care şi-a asumat rolul de lider al Europei în plină criză? Nimic, în afară de a ne înclina în faţa unui stat de drept funcţional, unde procurorii îşi derulează activitatea independent. Pe malul Dâmboviţei, Legea fundamentală nici măcar nu ar permite începerea unei anchete împotriva unui preşedinte!
Demisia unui preşedinte german împotriva căruia este demarată o anchetă pentru presupuse fapte de corupţie nu spune nimic despre clasa politică germană. Gestul demisiei lui Christian Wulff din fruntea statului nu poate fi tradus în termenii unei probleme endemice a politicii federale. Nu asistăm la începutul unui proces de dărâmare a piramidei de la vârf. Ne-ar plăcea poate să credem asta sau poate am fi chiar satisfăcuţi dintr-un sentiment de „capra vecinului“, dar realitatea este alta. Spre deosebire de politica românească, unde atâţia parlamentari şi membri ai guvernului pot fi suspectaţi de corupţie într-o formă mult mai agravată decât „foloasele necuvenite“ ale lui Wulff, scena publică germană are nişte mecanisme foarte bine puse la punct de purificare a elementelor cu potenţial de imagine negativ. Primii care vor să se debaraseze de orice le-ar putea afecta imaginea sunt politicienii. Noţiunea de NUP (Neînceperea Urmăririi Penale) nu este cuprinsă în vocabularul politic al neamţului.

Demisia lui Christian Wulff nu a fost una de onoare. Faptul că fostul preşedinte a aşteptat să facă acest pas până în clipa în care procuratura a anunţat începerea demersului de ridicare a imunităţii sale nu denotă nimic onorabil. Horst Köhler, predecesorul lui Wulff, şi-a dat demisia de onoare după ce a afirmat într-un discurs că soldaţii Bundeswehr sunt prezenţi în Afganistan pentru a apăra interesele economice germane în acea ţară. Însuşi faptul că Christian Wulff a încercat să se folosească de relaţiile sale pentru a împiedica publicarea unor articole critice la adresa sa în presa germană dovedeşte că onoarea nu a avut niciun rol în acest joc demisionar. Din acest punct de vedere, politicienii români pot răsufla uşuraţi. Wulff nu a fost un model de politician onorabil, deci nu poate servi drept model. Observând dezbaterea publică germană, vedem că şi la ei clasa politică e compusă din oameni. Unii mai buni, alţii nu. La fel ca la noi. O simplă comparaţie numerică ar trebui însă să ne dea mult de gândit.

Numirea lui Joachim Gauck – fost pastor evanghelic şi campion al democraţiei şi libertăţii – în funcţia de preşedinte nu este nicidecum dovada unei superiorităţi morale a Germaniei. Partidele voiau un preşedinte nici de stânga, nici de dreapta; nici loial unui partid, dar nici apolitic; nici prea bătrân, dar nici prea tânăr; şi, dacă se poate, în 48 de ore cât şi-au acordat termen de finalizare a negocierilor. Realitatea este că nu există în acest moment altă persoană în afară de Joachim Gauck, fostul şef al agenţiei de administrare a arhivelor STASI.

Nominalizarea sa este rezultatul unui joc politic extrem de dur. Angela Merkel nu l-a vrut pe Gauck. Ea îl propusese pe Andreas Vosskuhles, preşedintele Curţii Constituţionale, un apropiat al social-democraţilor. Intenţia lui Merkel a fost dublă: pe de-o parte, opoziţia nu ar fi putut refuza acest candidat, iar pe de altă parte, Merkel putea pregăti o eventuală alianţă cu social-democraţii la viitoarele alegeri parlamentare prin acest prim gest de apropiere. Liberalii (parteneri de coaliţie cu Merkel) nu puteau rata ocazia de a se reafirma pe scena politică după ce Vosskuhles a refuzat propunerea cancelarului şi l-au propulsat pe Gauck în funcţie.

N-a fost nici o zguduire din temelii a societăţii germane, nici o demisie de onoare, nici o numire a unui lider mesianic, nici o ocazie pentru politicienii români să se scuture de elemente negative de imagine prin comparaţia cu un stat occidental. A fost un episod banal, în care un om aflat într-o funcţie publică a greşit şi a fost sancţionat de opinia publică. A fost o dovadă că o ţară poate avea un cadru legal funcţional care permite rezolvarea ordonată a acestui episod. A fost dovada că Germania nu este nicidecum un paradis, dar este un model de conduită la nivel general de societate. Şi a mai fost dovada faptului că politicienii fac jocuri cu miză reală, nu doar show-uri televizate. //