De același autor
Inca de la lansarea sa, Raportul Tismaneanu a fost subiectul unor aprinse dezbateri publice. Suporterii Comisiei au insistat asupra curajului presedintelui Basescu de a incrimina abuzurile regimului comunist, pe calitatea stiintifica, de marturie a Raportului, pe unicitatea sa in spatiul est-european. Criticii insa au contestat utilitatea unei condamnari la aproape doua decenii dupa ce comunismul fusese "condamnat" de istorie prin revolutia din 1989; impartialitatea unei comisii in a carei componenta intrau membri inruditi cu nomenclatura comunista (Tismaneanu) sau colaboratori nebanuiti ai Securitatii (Antohi); acuratetea factuala a Raportului, invalidata de "omorarea" simbolica a liderului minerilor din Valea Jiului sau de accentul disproportionat pe acceptarea compromisului de catre Biserica Ortodoxa Romana, nu si a suferintelor indurate de preoti si ierarhi. Insa aceasta dezbatere nu a diferentiat Comisia Tismaneanu de alte comisii de adevar si reconciliere constituite in alte tari.
Precedentul german
Inaintea formarii Comisiei Tismaneanu, presa atragea atentia ca Romania ar fi fost singura tara din Europa de Est care nu condamnase regimul comunist. Un an mai tarziu, Raportul Tismaneanu era elogiat ca fiind unic in regiune, desi el are doua precedente. In mai 1992, Bundestagul a creat Comisia pentru Investigarea si Evaluarea Istoriei si Consecintelor Dictaturii Partidului Uniunii Socialiste (SED). Formata din 27 deputati si istorici, Comisia avut un mandat larg de studiere a rolului partidului unic si a organelor de represiune comuniste. Spre deosebire de comisia romaneasca, cea germana s-a bazat nu numai pe analiza documentelor secrete, ci si pe marturiile victimelor. Raportul Final, dat publicitatii in 1994 si insumand 15.000 de pagini in 18 volume, nu a putut genera o dezbatere publica viguroasa. O alta Comisie Parlamentara de Investigare si Eliminare a Consecintelor Dictaturii SED în Procesul Unificarii Germane a fost constituita pentru a continua investigarea trecutului si a estima impactul economiei centralizate, al educatiei de tip comunist si al vietii cotidiene asupra unificarii. Comisiile germane au raspuns unei nevoi didactice de educare a publicului, de rescriere a istoriei recente prin înglobarea punctelor de vedere ale victimelor lipsite de voce, de împiedicare a romantizarii în scop electoral a "marilor realizari" ale regimului Honecker de Partidul Socialist Democrat, succesorul SED.
Scuze si reparatii oficiale.jpg)
Condamnarea abuzurilor trecute a luat si alte forme. O prima categorie include scuzele si condamnarile prezentate oficial de sefi de stat, metode cu impact mai mult simbolic si moral decat procesual si legislativ. In 1970, cancelarul vest-german Willy Brandt a cerut scuze evreilor si polonezilor pentru atrocitatile naziste, in 1988 presedintele Ronald Reagan oferea reparatii americanilor japonezi relocati in al doilea razboi mondial. Cinci ani mai tarziu, presedintele Bill Clinton a cerut scuze pentru inlaturarea reginei Liliuokalani a Hawaiului. In 1995, prim-ministrul japonez a cerut scuze victimelor invaziilor nipone. Un deceniu mai tarziu, cancelarul Gerhard Schroeder a cerut scuze Rusiei pentru suferintele cauzate în cel de-al doilea razboi mondial. In 1993, presedintele polonez Aleksander Kwasniewski a cerut iertare pentru crimele comuniste. Si in Romania, presedintele Emil Constantinescu a facut un gest similar, chiar daca contextul acestuia a fost lipsit de ceremonia ce a însotit "solutia Basescu".
O alta categorie include legi de condamnare, mai greu de adoptat din cauza dificultatilor obtinerii unei majoritati legislative, însa mai eficiente în ce priveste impactul lor asupra clasei politice si a cetatenilor. La 9 iulie 1993, Cehia a adoptat o lege recunoscand regimul comunist din Cehoslovacia drept criminal, ilegal si condamnabil, catalogand în acelasi timp si Partidul Comunist drept organizatie criminala. In 2001, parlamentul bulgar a adoptat o rezolutie ce condamna regimul comunist, rezolutie din care a rezultat o mai larga deschidere a arhivelor secrete. O rezolutie adoptata la începutul lui 2006 de catre Parlamentul European condamna regimurile totalitare comuniste si cerea statelor fostului bloc comunist sa reevalueze istoria comunista si sa condamne fara ambiguitate regimurile trecute. Inca si mai recent, în noiembrie 2006, parlamentul ucrainean a votat o lege care recunostea drept genocid politica stalinista de înfometare, în urma careia în jur de zece milioane de oameni si-au pierdut viata în anii ‘30.
Comisiile pentru Adevar si Reconciliere
Comisia Tismaneanu este similara Comisiilor de Adevar si Reconciliere organizate in America Latina, Africa sau Asia pentru a investiga abuzurile trecutului, a raspunde presiunilor comunitatii internationale sau a oferi legitimitate actorilor politici care le-au constituit. Toate comisiile au avut drept motivatie primara necesitatea politica, însa toate au raspuns în acelasi timp, macar partial, unor necesitati istorice. Nici una nu a pretins sa raspunda unei necesitati stiintifice, desi majoritatea au încercat sa prezinte raporturi finale cat mai exacte.
Uganda a format prima comisie in 1974, urmata de Zimbabwe (1985), Ciad (1990), Burundi (1993), Nigeria (1999), Sierra Leone (2000), Maroc (2004) si Liberia (2006). Cele mai importante comisii au fost organizate insa în Africa de Sud dupa caderea regimului de apartheid. In 1992, doua organisme ale Congresului National African au examinat abuzurile din propriile centre de detentie. Aceste comisii au stat la baza Comisiei de Adevar si Reconciliere condusa de arhiepiscopul anglican Desmond Tutu. Formata din 17 membri, comisia a functionat între aprilie 1996 si octombrie 1998 în trei comitete diferite, audiind 28.750 de victime si stabilind vinovatia atat a fortelor de securitate conduse de minoritatea alba, cat si a formatiunilor politice care reprezentau interesele majoritatii negre (Congresul National African si Inkata).
In America Latina, comisiile au investigat juntele militare. In 1983, Comisia Nationala a Disparutilor a fost constituita de presedintele argentinian Raul Alfonsin pentru a examina disparitiile ce acompaniasera "razboiul murdar". Comisia a colectat informatii prin vizitarea fostelor centre de detentie si intervievarea supravietuitorilor si a familiilor celor disparuti. Desi nu i-a nominalizat decat pe unii ofiteri criminali, raportul Nunca Mas a ramas un best-seller. Pe baza documentelor comisiei, amnistia a fost revocata si o serie de ofiteri au fost judecati. In Chile, doua comisii prezidentiale au încercat sa stabileasca adevarul despre regimul Pinochet, ca alternativa la ridicarea amnistiei, imposibila atata timp cat fostul dictator continua sa fie popular. Raportul primei comisii a permis presedintelui Aylwin sa ceara iertare victimelor. A doua comisie a avut un mandat largit, insa depozitiile colectate nu vor putea fi folosite impotriva fostilor militari in tribunal. Cele doua rapoarte finale, publicate în 2004 si 2005, prezinta 28.000 marturii si 1.201 cazuri noi. Pe baza lor, victimele au primit prime de sanatate si pensii.
Bolivia (1982), Uruguay (1985), El Salvador (1991), Ecuador (1996), Guatemala (1997), Panama si Peru (2001) au format astfel de comisii, fie la interventia comunitatii internationale, fie la presiunea societatii civile, fie la initiativa unor noi guverne democrate. Comisiile din Bolivia si Ecuador s-au dizolvat fara a putea cadea de acord asupra raportului activitatii lor si fara a putea identifica fosti tortionari. In Uruguay, comisia a schimbat în ultimul moment concluziile raportului, refuzand sa admita ca numeroasele "neregularitati" ce avusesera loc în timpul dictaturii militare echivalau cu o politica constanta si constienta de represiune.
Exemplele din Asia sunt mult mai putine. Intre 2004 si 2006, parlamentul din Fiji a dezbatut crearea unei comisii, fara a putea cadea la o întelegere. Comisiile nepaleze constituite în 1990 de premier au esuat în misiunea lor, fie deoarece au fost percepute ca fiind apropiate fostei dictaturi, fie deoarece mandatul lor a fost limitat. In 1994, in Sri Lanka, presedinta Chandrika Bandaranaike Kumaratunga a format trei comisii pentru investigarea atrocitatilor comise in lupta contra tamililor separatisti din nord-vest si a Frontului Liberarii Populare din sudul tarii. Comisiile au avut acelasi mandat si aceleasi responsabilitati, însa au functionat în trei zone diferite ale tarii, avand acces diferit la resurse, victime si documente. Aceste comisii au produs rapoarte total diferite atat calitativ, cat si cantitativ. Ca si în Nepal, rapoartele finale au fost date publicitatii doar ca urmare a presiunilor internationale si recomandarile lor au fost ignorate.
Adevar si reconciliere
Comisia Tismaneanu a fost prima comisie prezidentiala est-europeana de investigare a crimelor comunismului, fiind precedata doar de comisia parlamentara germana. Chiar daca legitimitatea sa a fost contestata, Comisia a fost un succes, reusind sa redacteze un (prim) raport si sa-i permita presedintelui Basescu sa condamne oficial vechiul regim. Fata de alte comisii, comisia romaneasca se distanteaza prin numarul mare de membri (20, fata de 3 în El Salvador si Guatemala, 17 în Africa de Sud si Maroc, dar 27 în Germania) si mandatul scurt (sase luni, fata de un an în Nepal, Nigeria, Guatemala, Ciad, Peru, doi ani si jumatate în Africa de Sud, trei ani în Sri Lanka). Ea s-a aflat printre putinele comisii a caror componenta a fost stabilita nu de initiator, ci de cel desemnat sa o conduca. In lipsa unui mecanism de selectare nediscretionara a membrilor, prof. Tismaneanu a încercat sa augmenteze legitimitatea Comisiei prin includerea unui numar mare de lideri de opinie. Pentru opozitia social-democrata si pentru simpatizantii lui Corneliu Vadim Tudor însa, selectarea s-a facut în cadrul aceleiasi mari categorii de opozanti anticomunisti, fara a se încerca includerea unor voci dispuse spre iertarea regimului comunist.
Tot spre deosebire de alte comisii, mandatul Comisiei Tismaneanu a fost larg conceput. A fost de competenta Comisiei sa determine daca va publica sau nu numele tortionarilor, cum îsi va duce lucrarile si care va fi baremul pentru stabilirea adevarului privind evenimente trecute. Daca toate celelalte comisii au folosit o combinatie de materiale scrise si interviuri pentru a ajunge la adevar, Comisia Tismaneanu a folosit doar o combinatie de documente mai mult sau mai putin secrete. Probabil ca aceasta alegere a fost normala, avand în vedere mandatul sau larg si prezenta masiva a istoricilor si a scriitorilor printre membrii sai. Insa lipsa completa de marturii culese din partea victimelor a pus Comisia în situatia delicata de a raporta informatie falsa în cel putin un caz (cel al lui Constantin Dobre, liderul minerilor din Valea Jiului). Ramane de vazut daca recomandarile Comisiei vor fi transpuse în viata, cand în alte tari comisiile prezidentiale au generat putina legislatie si putine procese.
