CFR Marfă, un elefant înghiţit de un şarpe boa

Toată această emoţie iscată în jurul privatizării CFR Marfă, cu frământările Cotrocenilor şi ezitările Victoriei, arată un lucru clar: ceva nu e în ordine în afacerea asta. Ca atare, nimeni n-are chef, nervi şi interes să-şi asume o privatizare neglijent dirijată de un fost ministru iubitor al riscului, pasionat al banului şi orbit de vremelnica sa poziţie de putere.

Dacă analizezi activitatea Grampet, compania mamă a GFR, nu poţi să nu admiri tentaculara sa expansiune în regiune. Grampet are afaceri de transport şi service feroviar, în toată re­gi­u­nea. Afaceri mici, mari sau mijlocii, nu ştim as­ta, pentru că această corporaţie e tăcută, nu-şi afişează datele financiare. Grupul s-a extins ten­tacular din Bulgaria în Croaţia, din Ungaria în Ucraina, din Austria în Serbia şi până în Ger­mania. O expansiune regională unică într-o Ro­mânie în care multimilionarii se lăfăie în topuri, satisfăcuţi, însă averea multora îşi are suportul în firme cu datorii imense faţă de bugetele sta­tului. Aceşti milionari norocoşi n-au avut vi­zi­u­nea expansiunii, a lărgirii afacerii peste gra­ni­ţe­le ţării. Unii nici măcar nu sunt cetăţeni fiscali ai României. Şi unii, şi alţii folosesc cu în­demâ­nare şi zel platforme financiare din paradisuri fis­cale, aşa încât banul să circule cât mai lin în lar­gile lor buzunare. Prin comparaţie, Grampet emo­ţionează, pare una dintre puţinele companii ro­mâneşti cu această vocaţie de actor regional.

Structura grupului Grampet este perfect ar­ti­cu­lată. Tot acest grup de companii specializate în jurul afacerii transportului feroviar de mărfuri are logică economică. Impresionantul holding, din ca­re face parte Grupul Feroviar Român (GFR), în­vingătorul licitaţiei pentru privatizarea CFR Mar­fă, are însă şi o parte ceţoasă: nu spune nimic despre fluxurile sale de bani. Niciuna dintre pa­ginile de prezentare ale companiilor grupului nu dă vreo informaţie privind datele financiare şi alte informaţii care dau substanţă unei afa­ceri serioase. Nimic. Nu ştim cât cheltuiesc, cât încasează sau cât investesc. Prin comparaţie, deşi din alt domeniu, grupul cehesc CEZ, la rân­dul său într-o puternică expansiune regională, este năucitor la capitolul informaţii. La Gram­pet totul e succint, ca un pliant făcut în grabă, cu informaţii minimaliste. Ceva informaţii finan­ciare aflăm de la o companie a grupului Gram­pet, anume Electroputere Paşcani, fost Remar, de fapt fostele ateliere ale CFR, care are datorii consistente, mult peste capitalul său social. Com­pania a omis să-şi afişeze raportul finan­ci­ar pentru 2012, a sărit din trimestrul întâi al anu­lui trecut direct la raportul pentru primul tri­mestru din 2013, fără a insista asupra multor de­talii. Potrivit informaţiilor afişate la Bursa de Va­lori din Bucureşti, compania şi-a ipotecat în­să o mare parte dintre posesiuni către băncile ca­re i-au acordat împrumuturi de dimensiuni relativ mici.

În esenţă, ne aflăm în faţa unei corporaţii tran­s­naţionale în consolidare, care nu are însă un is­toric financiar clar, transparent, capabil să su­ge­reze soliditate. Arhitectura acestei cons­truc­ţii este însă logică, solidă. Ce-i de făcut? Are sta­tul vreo obligaţie faţă de aceşti capitalişti, strălucit coordonaţi de un broker vizionar? Nu. E treaba lor să se extindă, să facă bani şi să cumpere afaceri transfrontaliere. Treaba sta­tului e să nu-i deranjeze cu prostii, să creeze un mediu concurenţial în care oamenii de afa­ceri să prospere şi, evident, tot treaba statu­tu­lui e să încaseze impozite.

Totuşi, oricât de interesantă şi de inteligentă ar fi această afacere din care face parte GFR, cu respiraţia ei transfrontalieră, tentativa de a în­ghiţi CFR Marfă este o aventură pentru statul român şi pentru contribuabilii săi şi este mar­cată de o privatizare bizară, plină de erori şi de con­troverse. Nu-i corect să scoţi la vânzare ditamai colosul feroviar, plin de datorii ca stu­pul de miere, şi să te dezmeticeşti în ultima eta­pă, când ai în faţă doar doi competitori ca­re au avut, nu-i aşa, „curajul“ să se avânte în luptă şi să le susuri, lor, suav, cum că ai şters datoriile alea urâte. E ridicol şi de neexplicat în­tr-o ţară serioasă aşa ceva.

GFR nu-şi expune datele financiare, deci este pu­ţin probabil să aibă suficientă forţă pentru a in­vesti în CFR Marfă. Se poate împrumuta, de­si­gur, punând gaj viitoarea posesiune, asta dacă vreo bancă acceptă aşa ceva. Ar putea de­clan­şa o operaţiune de împrumut din piaţa de ca­pital, după modelul folosit de grupul austriac Erste la preluarea Băncii Comerciale Române (BCR). Dar Erste era transparent, avea o istorie bursieră şi a obţinut încrederea investitorilor.

Spre deosebire de grupul Grampet, compania ma­mă a GFR, construit cu tenacitate şi răbdare din 2000 încoace, care se articulează încă şi de­pin­de masiv tocmai de comenzile statului, CFR Mar­fă are un potenţial major de dez­vol­tare, chiar aşa căpuşat cum este acum. Com­pania de trans­port feroviar a statului este pur şi simplu prost gestionată şi nu are finanţare şi viziune de dez­voltare. Asta se poate rezolva cu un investitor stra­tegic. Grampet, holdingul din care face par­te GFR, nu este încă un investitor strategic, deo­camdată este la început de drum. Apoi, o preluare de către GFR ar transforma un mo­no­pol al statului într-un monopol privat, ceea ce nu este confortabil şi nici de dorit.

Nu în ultimul rând, GFR a folosit în procesul de pri­vatizare al CFR Marfă banii băncii de export a statului, Eximbank, pe care-i împrumutase cu un alt scop, acela de a licita în străinătate. Şi asta nu e corect, iar dacă se repetă şi în alte cazuri, să nu ne mirăm că rămânem săracii Eu­ropei, dar răsfoim cu mândrie topurile mul­ti­mi­lionarilor locali. Insist, povestea asta aminteşte de parabola lui Saint Exupery: CFR Marfă pare un elefant înghiţit de un şarpe boa. Marea ne­cu­noscută e: cum îl va digera?