De același autor
Valul de proteste care a inflamat Capitala, extins apoi în marile oraşe ale ţării, pare că reuşeşte să blocheze proiectul Roşia Montană, cel puţin pentru moment. Speriaţi, politicienii dau înapoi.
Intrăm în logica anilor de tranziţie: neasumarea răspunderii, lipsa de transparenţă, reacţie târzie şi ipocrită la presiunea societăţii. Mai intrăm în măruntaiele clasicului conflict între economie şi ecologie, unde opţiunea socială de a face proiecte, care duc la o creştere a veniturilor, este pusă în balanţa posibilelor efecte negative asupra mediului. Un joc între profit şi riscuri, între interese oculte şi lipsa de încredere în guvernanţi, un joc arbitrat de stradă, dar aflat, până la urmă, în responsabilitatea politicienilor.
O afacere ceţoasă
Această afacere a fost posibilă datorită opacităţii unui sistem care ascundea de cetăţenii săi, clasificând ca secrete de stat, chestiunile importante pentru aceştia şi pentru viitorul ţării. Tocmai de această opacitate s-a servit Frank Timiş, un aventurier care a ştiut să pună mâna pe documentaţii secrete, a avut abilitatea de a convinge guvernanţii zilei să-i dea pe mână o afacere de minerit cu aur, pe care a izbutit apoi să o vândă unor oameni care aveau şi banii s-o desţelenească. Dar această afacere demonstrează şi altceva: capcanele parteneriatului stat-privat. Pentru că vorbim în cazul Roşia Montană de una dintre primele încercări de parteneriat între o companie a statului, Regia Autonomă a Cuprului Deva, devenită apoi MINVEST, şi Gabriel Resources Ltd, o firmă încropită în grabă de Frank Timiş. Lovitura asocierii a fost dată în septembrie 1995, în ultimele luni ale guvernării Văcăroiu. În acest parteneriat, compania de stat era vârful de lance pentru obţinerea aprobărilor, iar firmuliţa lui Timiş căuta bani. Geneza companiei, care avea apoi să se listeze la bursele canadiene din Vancouver şi Toronto, este ceţoasă, are puncte nevralgice, greu de descifrat în afara instanţelor. O moştenire care apasă şi acum asupra respectabilităţii acestei afaceri.
Impactul negativ de mediu
Adevăratul punct nevralgic al epopeii este însă viitorul zonei din perspectiva impactului negativ de mediu. Aici avem îngrijorări atât în chestiunea prezenţei cianurilor în procesul de obţinere a aurului pur, cât şi în ceea ce priveşte mutilarea zonei în care munţii vor fi raşi, fărâmiţaţi şi, eventual, reconstruiţi în altă parte. O privire aruncată rămăşiţelor fostei afaceri comuniste de extracţie de aur înspăimântă: apele Arieşului înroşite de metale grele, foste acareturi ale companiilor miniere în ruină, platouri imense de steril nisipos, care creează un peisaj selenar. În faţa acestor realităţi, nu poţi să nu te întrebi care sunt garanţiile că nu se va repeta dezastrul, de data asta la o scară mai amplă. În esenţă, spun experţii industriei miniere, tehnologia a avansat şi, dacă se investesc mulţi bani şi se respectă standardele de mediu, atunci nu vor fi accidente care să pună în pericol sănătatea oamenilor din zonă. Aşa stau lucrurile în Suedia, unde există exploatări de aur. Însă, suedezii au o legislaţie extrem de severă pentru protecţia mediului şi mai au, oh, ce noroc, inspectori serioşi, în care au încredere. Noi avem aşa ceva? Legislaţia noastră e uneori ştirbă, inconsistentă, interpretabilă, iar inspectorii noştri plătiţi cu echivalentul a 500-700 de euro pe lună sunt lesne bănuiţi de incorectitudine. De fapt, întreaga frământare a străzii, în aceste zile, este o expresie a neîncrederii în politicieni şi administraţie. În cei care ne conduc.
În acest scandal al aurului, politicienii au transmis mesaje năucitoare. Premierul mai întâi descătuşează afacerea, îi construieşte un pachet legislativ în care exploatarea devine obiectiv de interes public. Apoi explică ţării că el, ca parlamentar, nu va vota ceea ce premierul Victor Ponta a aprobat! Orice explicaţie, cât de dibace, a acestei dualităţi este inutilă: strada simte slăbiciunea, politicienii contraatacă.
Calculul economic
Calculul economic, aşa cum este prezentat de guvern, ca argument în favoarea pachetului legislativ care deblochează afacerea este, în mare parte, expresia unei iluzii. Statul nu va primi bani timp de vreo patru ani din impozitul pe profitul acestei afaceri, interval în care se va recupera investiţia de 1,5 miliarde de dolari, potrivit rapoartelor financiare ale Gold Corporation. Când va veni el, profitul, MINVEST va trebui să plătească datoria de 39 de milioane de dolari, bani împrumutaţi de la Gabriel Resources în împrejurarea unei majorări de capital, ca să-şi menţină cota de 20% din afacere. E posibil ca datoria să fie mai mare din cauza dobânzilor şi va muşca şi ea din profit.
Pe de altă parte, sunt voci critice care avertizează că taxele aplicate acestei afaceri de extragere a aurului sunt mici. Există state care au o taxă pe minerit între 3 şi 10%, la care se adaugă o altă taxă între 20 şi 30% şi, în unele cazuri, un impozit suplimentar, de 10%, aplicat profitului din afacerea cu aur, potrivit datelor comparative prezentate într-un raport de PricewaterhouseCoopers. Noi nu avem o asemenea gândire fiscală, în care să căutăm să extragem maximum de profit dintr-o afacere de aur. Ne mulţumim cu redevenţa aceea mică şi cu iluzia că suntem parteneri.
În restul Europei, statul nu are ambiţia să fie partener, concesionează doar perimetre. Unul dintre motivele pentru care procedează aşa este şi realitatea că, dacă vrei să fii părtaş la câştig, trebuie să scoţi banii şi pentru investiţii. De unde scoatem noi banii ca să ne legănăm în iluzia că nu ne vindem ţara? De aia nu ne emoţionează renegocierea participaţiei la capital a MINVEST. Însă MINVEST riscă să moştenească obligaţii de mediu dincolo de socotelile ei actuale, dacă are vreuna.
