Obama a primit o păsuire, războiul deficitului continuă

Aranjamentul semnat în ceasul al 12-lea în SUA asigură o relaxare temporară. Va urma o nouă confruntare peste scurt timp.

Timp de 16 zile, cât a durat epope­ea porţilor guvernamentale în­chi­se, America a ţinut lumea cu su­fletul la gură.

Cheia scandalului dintre republicani şi democraţi este pro­gramul iniţiat de preşedintele Oba­ma, Affor­da­ble Care Act, le­gea îngrijirii me­dicale accesibile, numit şi Oba­ma­care, care asigură asistenţă medicală pentru 32 milioane de americani care nu sunt acoperiţi de asi­gu­rări. Programul a fost votat în 2010, a fost ştampilat de Curtea Su­pre­mă în 2012, însă aplicarea sa pre­supune cheltuieli în plus, iar re­pu­blicanii au refuzat să asigure su­mele de bani necesare derulării sale. Era deci previzibil să se ajun­gă aici la momentul în care chel­tuielile statului american de­pă­şesc limitele impuse de bugetul aprobat. Ameninţarea nu este no­uă: a mai existat o confruntare pri­vind limitarea deficitului fis­cal, care a dus la concesii făcute de preşedintele Obama, de fapt la reducerea unor cheltuieli. Aşa încât, acum, „situaţia fiscală s-a îmbunătăţit, deficitul federal coborând de la 10% din produsul intern brut (PIB), cât era în 2010, la mai puţin de 4% în 2013“, observă economiştii de la BNP Paribas.

Dolarul rămâne moneda de refugiu

Totuşi, pieţele financiare au fost relativ calme, iar agenţiile de eva­luare financiară nu s-au emo­ţionat şi au menţinut intact ra­tingul Statelor Unite. Doar Fitch a înnegrit ratingul, însă nu l-a coborât de la plafonul maxim, de trei de A, care ştampilează o eco­nomie aproape perfectă. Un exer­ciţiu de imaginaţie simplu este acela de a ne închipui că Italia, de pildă, să nu pomenim aici de Grecia, ar fi închis temporar uşile guvernului, că tot a trecut în aceeaşi perioadă printr-o criză po­litică. Ce anume are America mai special aşa încât un episod de criză politică atât de dra­matică nu sperie nici agenţiile, nici pieţele financiare, care au băltit în aşteptarea unei în­ţelegeri între ce­le două părţi be­li­ge­rante?

Ei bine, are mo­neda de rezervă a lumii. Dolarul stă aşezat pe o eco­no­mie capabilă să reziste crizelor şi are o Trezorerie care poate emite monedă suficientă pentru a flui­diza comerţul mondial. În parte, „Statele Unite şi-au făcut treaba şi au asigurat cantităţi uriaşe de dolari, fie şi prin acumularea unor deficite comerciale masive cu restul lumii“, spune analistul John Mauldin de la Millennium Wave Investments, într-un ra­port către investitori. O parte din aceşti dolari care au inundat lumea se întorc acasă, sub forma plasamentelor băncilor centrale străine în obligaţiuni de stat ame­ricane, prin care, de fapt, Statele Unite împrumută bani. Cu alte cuvinte, negustorii în câştig fi­nanţează apoi Statele Unite, cea mai bogată naţiune a lumii. Cu tot comportamentul său ira­ţio­nal, piaţa financiară ştie că fun­damentul lumii sale, aşa cum es­te ea acum, se bazează pe soli­ditatea dolarului şi de aceea în­chide ochii în faţa impasului po­litic, pe care-l critică şi îl con­sideră o hârjoneală de copii, însă în faţa căruia refuză să se emo­ţioneze.

Dolarul nu e singura monedă de rezervă a lumii. Deşi euro s-a în­tărit în timpul blocajului politic american, pieţele nu uită că zona euro depinde de deciziile mai multor ministere de Finanţe. Au­rul s-a dovedit şi el un plasament de refugiu, însă este mult prea puţin metal galben în lume pen­tru a-l repoziţiona ca standard monetar absolut. E riscant, deo­a­rece s-ar scumpi până la cer. Fondul Monetar Internaţional (FMI) a decis recent să introducă dolarul australian şi dolarul ca­nadian în coşul său de rezerve ofi­ciale, într-o încercare de a com­pensa problemele actuale ale do­larului. Totuşi, economia austra­liană este masiv dependentă de afacerile sale cu China, iar eco­nomia canadiană depinde de Sta­tele Unite. Mai rămâne lira ster­lină, însă, după episodul deva­lo­rizării sale forţate, reacţie la ata­cul speculativ al lui George So­ros, pieţele financiare n-au mare încredere în moneda britanică. Aşa încât, dacă dolarul s-ar pră­buşi, ar târî odată cu el piaţa fi­nanciară în haos, s-ar forma o no­uă lume financiară pe cenuşa aces­teia, care, iată, refuză să ardă până la capăt. China vrea şi ea să-şi pună moneda pe tipsiile trezoreriilor lumii, însă face asta treptat, în timp, cu tehnica pa­şilor mici şi siguri. Va dura ceva timp până când moneda chineză va intra în luptă cot la cot cu do­larul.

Viitorul e incert

Aranjamentul semnat în ceasul al 12-lea asigură o relaxare tem­po­rară. Va urma o nouă confruntare peste scurt timp. Părţile au agre­at formarea unei comisii care va căuta soluţii pentru problemele pe termen lung ale bugetului ame­rican şi pentru deficitul anu­lui fiscal 2013-2014, care a în­ceput la 1 octombrie 2013, ziua în care guvernul federal a închis uşa. Ce­le două tabere politice stau ferme pe poziţii: republicanii cer tăieri adânci de cheltuieli, fă­ră creşteri de taxe, în timp ce de­mocraţii vor să majoreze birurile şi să lăr­gească punga cheltuie­li­lor.

Pieţele întrezăresc însă şi o parte plină a paharului. Anume că, în vâl­toarea scandalului politic, pre­şedintele Obama a numit-o pe Ja­net Louise Yellen ca succesoare a lui Ben Bernanke la cârma Fe­de­ral Reserves, risipind o incer­ti­tudine a momentului. Oricine ar fi însă la cârma Federal Reserves va trebui să amâne cel puţin pâ­nă în martie retragerea banilor injectaţi în piaţă prin programele de expansiune cantitativă. Ca ata­re, banca centrală americană con­tinuă să furnizeze pieţei finan­ci­are câte 85 de miliarde de dolari pe lună. Această perspectivă este un motiv de optimism pentru pie­ţele financiare, care consideră că este nevoie de timp pentru a se adapta retragerii de bani.

Pericolele încetinirii economiei

Un pericol în calea negocierilor care urmează este însă încetinirea economiei americane. Să nu uităm că amploarea deficitului depinde de creşterea economiei, cu cât aceasta e mai mare, cu atât poţi cheltui mai mult. Agenţia de rating Stan­dard­&­Poor’s a estimat că închiderea uşilor guvernului a ras cel puţin 0,6% din PIB-ul ul­timului trimestru al anului fiscal american. Alţi analişti estimează că economia americană a pierdut undeva între 0,2 şi 0,7% din PIB în aceste 16 zile. Criza guver­na­mentală a lăsat economiştii fără informaţii statistice, aşa încât ur­mătoarele săptămâni vor clarifica perspectiva. Analiştii spun însă că nu s-a înviorat suficient con­sumul populaţiei, că firmele nu fac angajări şi investiţii, iar chel­tuielile guvernului scad, silite de împrejurări. La acestea se adaugă şi perspectiva unei soluţii de com­promis, în care Administraţia Oba^­ma va accepta noi tăieri de cheltuieli, iar republicanii ceva majorări de taxe, pe ici, pe colo. Nici una, nici alta dintre posi­bi­lităţi nu sunt favorabile unei creş­teri viguroase a economiei ame­ricane, aşa încât impasul limitei de deficit va reapărea la anul pe vremea asta.

Estimările economiştilor sunt sum­bre şi avertizează că atât de­ficitul, cât şi datoria se vor am­plifica în următorii ani. Faptul că agenţia chineză de evaluare finan­ciară Dagong a tăiat ratingul Sta­telor Unite de A la A-, cu o pers­pectivă negativă, după parafarea înţelegerii politice, descrie cel pu­ţin două realităţi. Pe de o par­te, este o reacţie lucidă la faptul că nu s-a consumat întreaga poveste şi tensiunile rămân. Pe de altă par­te, este un semnal de ner­vo­zitate al investitorilor străini în obligaţiuni americane. Creditorii spun Americii că obligaţiunile sa­le sunt riscante şi pentru asta tre­buie să plătească o primă de risc. Probabil se va ajunge aici, la mărirea costurilor împrumu­tu­ri­lor, însă preţul plătit va umfla deficitul şi datoria. Un perfect cerc vicios în mâinile unor po­liticieni care, iată, şi acolo înţeleg cum e cu economia de-abia după ce aceasta intră în criză. //