Programele USL şi ARD. Asaltul asupra birurilor

Cele două mari alianţe politice care au intrat în competiţie pentru voturile alegătorilor, Uniunea Social Liberală şi Alianţa România Dreaptă, vor să seducă electoratul cu taxe mai mici şi creşteri salariale modeste.

Mesajele cele mai puternice ale ce­lor două armate politice se con­centrează pe tema scăderii bi­rurilor. USL le reduce pentru cei cu venituri mici, mizând pe sta­tis­ticile care arată cât de adânc e ba­zinul alegătorilor cu lefuri modeste, iar ARD împrăştie nişte bani egal, la toată suflarea.

În esenţă, pro­gra­mul pe care USL îl numeşte Pentru o Românie puternică oferă pro­misiunea menţinerii plafonului ma­xim de 16% şi adaugă cote di­ferenţiate de 8% şi 12% pentru ve­niturile mici. La acest capitol, oferta ARD promite păstrarea sis­temului cotei unice, dar re­du­ce­rea acesteia la 12%, atât la im­po­zitul pe venit, cât şi la cel aplicat profitului companiilor. Adriean Vi­deanu, arhitectul noii viziuni fis­cale a dreptei, a estimat cos­turile acestei relaxări în jurul a 2,5 mi­liarde de lei, cam 600 de mi­li­oane de euro, şi a ţinut să rea­min­tească faptul că reducerea poverii fiscale ar putea scoate la su­pra­faţă mai multe salarii plătite la ne­gru şi ar putea stimula firmele să afişeze profit, ceea ce ar mări încasările. El a evocat experienţa introducerii cotei unice, când reculul veniturilor statului a fost de scurtă durată şi a fost com­pensat apoi de încasări mai mari.

USL nu a evocat cifre în ajutorul propunerii de relaxare a fis­ca­li­tăţii, mulţumindu-se să co­men­teze într-un registru oarecum populist. Ambele tabere ştiu însă că încasările din impozitul pe venit aduc doar vreo 10% din ve­niturile statului, deci nu re­pre­zintă vreun tabu semnificativ pen­tru buget.

Frâna la TVA

Grosul banilor intraţi în buget din fiscalitate vin din taxa pe va­loarea adăugată (TVA) şi din ac­cize, care împreună construiesc apro­ximativ 37% din încasările statului.

Aici este, de altfel, capcana aven­turii electorale fiscale. USL o evi­tă şi atacă doar ideea reducerii TVA la 9% pentru producătorii agricoli, cu scopul de a stimula do­meniul şi afacerile lui. Deşi anul tre­cut contribuţia agri­culturii la produsul intern brut a fost de 8%, este greu de cuantificat care a fost ponderea ve­niturilor pe care această activitate le-a livrat bugetului.

Nimeni nu îndrăzneşte să pro­mi­tă revenirea imediată la cota de 19% de TVA. USL promite o scă­dere graduală, până în 2016. ARD tace mâlc în chestiunea TVA, de­oarece, probabil, a consumat spa­ţiul fiscal cu tăierea cotei unice.

Ambele tabere sunt însă pru­den­te. Avântul creator al USL a fost domolit de privirea vulturească a lui Florin Georgescu şi de pru­denţa logică a lui Daniel Dăianu. În tot cazul, atât USL, cât şi ARD şi-au expus propunerile elec­to­rale sub privirile echipei mixte a finanţatorilor internaţionali. Anul viitor începe rambursarea da­to­riei externe în paşi destul de con­sistenţi, exerciţiu care va lăsa mai puţină valută pentru even­tuale intervenţii de susţinere a leului. Este, deci, esenţială asi­gu­rarea unui flux de încasări bu­getare care să menţină un echi­libru, cât de fragil ar fi el, între în­casările şi cheltuielile statului.

Scădere modestă a CAS

O altă bătălie pentru voturi se duce în chestiunea cotei de con­tribuţii pentru asigurări sociale. Acum fiscalitatea pe muncă este o povară care apasă atât pe ume­rii firmelor mici şi mijlocii, cât şi pe buzunarele angajaţilor. Nu ştim dacă e mare sau mică, însă ea pare de neplătit, dacă ne ui­tăm la uriaşele liste de datornici către bugetele sociale ale statului. Aici este, de altfel, şi o cheie a creării de noi locuri de muncă. Până la profit, un întreprinzător care are o afacere mică trebuie să achite factura de contribuţii so­ciale. Şi alege, de multe ori, să nu o facă. Suferă şi puşculiţa sta­tului, şi piaţa financiară, deoa­rece, odată cu banii viraţi bu­getului de asigurări, se duc şi co­tele pentru sistemul obligatoriu de pensii private. Stânga promite aici o reducere treptată, în ur­mătorii 4 ani, cu 5% a cotei de contribuţii pentru asigurări so­ciale (CAS) datorată de angajator. Dar, ca să şteargă efectul fa­vorabil asupra angajatorilor, USL pocneşte din degete populist şi promite creşterea salariului mi­nim până la 1.200 de lei, asta în 2016.

Dreapta, epuizată de efortul de a reduce cota unică, propune, pru­dent, o reducere a ratei totale a contribuţiilor sociale tot cu 5%, tot la angajator, dar cu începere din 2015. Până una-alta, ARD se zbate şi ea pentru majorarea sa­lariului minim, în trepte mai cla­re, până la 850 de lei anul viitor - urmând ca acesta să ajungă la 1.000 de lei în 2015.

Taxele pe muncă, noncombat

Ambele tabere ignoră dezinvolt problema poverii fiscale care apa­să asupra forţei de muncă, în­treţinând iluzia că vor încasa niş­te bani şi, de ce nu, ipocrizia că mediul de afaceri rezistă. Pro­ba­bil rezistă afacerile mari. În lista de datornici găsim o mulţime de companii de stat care nu şi-au achitat de ani buni obligaţiile faţă de bugetele sociale ale statului. O analiză istorică a încasărilor sta­tului din contribuţii sociale ar fi relevat inconsistenţa menţinerii acestor biruri semeţe. Evident, stân­ga are o factură socială mai mare şi se leagănă în iluzia că o poate plăti. Dreapta însă a ig­no­rat o propunere a vice­preşe­din­telui Forţei Civice, Gabriel Biriş, care presupunea un exerciţiu, e drept curajos, de tăiere masivă a nivelului contribuţiilor sociale. Ar­gumentele lui Biriş erau pu­ternice: scădem evaziunea în do­meniu, aducem la suprafaţă lo­curi de muncă plătite pe şest şi dăm posibilitatea firmelor să facă angajări.

Ambele tabere sunt însă vic­ti­mele aritmeticii fiscale, care dă un verdict de noncombat în ches­tiunea taxelor pe muncă. Deja nu mai are importanţă logica eco­nomică.

Cu aşa puţini bani la dispoziţie, te întrebi de unde se vor găsi finanţări pentru diversele fonduri pe care cele două alianţe visează să le construiască. Nu mai vor­beşte nimeni de eventuale taxe de tip Robin Hood, de pildă, după modelul ungar. USL amin­teşte ceva de taxarea tranzacţiilor financiare, dar o face în context european. Dacă ăia o fac, noi ne aliniem. Este, mai degrabă, o stra­tegie de apropiere de Uniune, gest necesar în urma unor sfidări repetate a acesteia. ARD visează la un Fond Român pentru In­frastructură, pe care-l vede fi­nan­ţându-se la bursă. O idee in­te­resantă, dar împlinirea ei de­pin­de de însăşi dezvoltarea bursei de valori. La acest capitol, oferta ARD este modestă, vagă şi plină de stereotipii banale. Că-şi pro­pune „creşterea volumului tran­zacţiilor financiare pe piaţa de capital“ e un şablon aşa de plic­tisitor, încât putea fi abandonat în favoarea unor chestiuni con­crete. Singura propunere con­cretă e ideea de a vinde la bursă pachetele minoritare de acţiuni pe care statul le mai deţine la diverse companii.

USL promite crearea unor fon­duri de investiţii de risc, fără a dezvălui maniera în care le va finanţa. Sună bine, elegant, libe­ral. Tot USL promite privatizarea companiilor din energie, dar nu suflă o vorbă de bursă sau, mă rog, de piaţa de capital. Probabil visează licitaţii cu strigare în care investitorii strategici să iasă învingători.

Promisiuni cu sacul

La capitolul infrastructură, USL punctează laborios şi aiuritor. Finalizează trei austostrăzi, în­cepe construcţia la încă două, termină toate proiectele exis­tente, inclusiv pe cele industriale, însă nu există vreun calcul es­timativ, ca să înţelegem efortul financiar şi sursa. Probabil esenţa liberală a alianţei şi-a spus cu­vântul şi putem întrezări o în­viorare a parteneriatului între stat şi lumea afacerilor. Lista lun­gă a proiectelor nu trebuie să ne emoţioneze, deoarece nu este altceva decât expresia efortului pe care l-au făcut diversele de­partamente din ministerele Eco­nomiei şi Transporturilor de a înşira toate proiectele de pe agen­dă. Vechi sau noi. E oarecum mai avantajos să faci un program eco­nomic atunci când eşti la bu­toanele din Palatul Victoria.

În ciuda listării unor intenţii in­teresante, ambele programe sunt prezentări laconice, goale de con­ţinutul cifrelor şi proiecţiilor de viitor. USL aglomerează aproape 200 de propuneri, fără a pune pe masă calcule economice simple: cât costă, de unde finanţăm? ARD îşi consumă energia în ches­tiunea cotei unice şi promite, bi­zar, să ţină leul la un curs de 4,40 pentru un euro. Cum face asta şi de ce nu 3,80, cât costa moneda unică înainte de criză? În euforia promisiunilor sub re­flectorul alegerilor, ambele ta­be­re ignoră avertismentul Comisiei Europene: economia României va avea o creştere modestă în ur­mătorii 2 ani. //