De același autor
Politicienii noştri au lansat pe piaţa legislativă o nouă lege controversată, care impune măsuri protecţioniste pentru unele produse alimentare româneşti. E vorba de celebra Lege a supermarketurilor, în privința căreia preşedintele mai are cam o săptămână până la o decizie: o promulgă sau o retrimite parlamentului.
Legea prevede ca toate magazinele ţării, cu mic, cu mare, să aibă pe rafturi mărfuri româneşti în proporţie de 51% din categoriile carne, ouă, fructe, legume şi miere de albine, lactate şi produse de panificaţie. O lectură mai atentă a propunerii legislative a descoperit că mecanismul este defect: aceste produse protejate, impuse magazinelor, pot veni foarte simplu şi din vecini, adică din Bulgaria sau din Ungaria, breşă creată de sintagma „lanţul scurt“, în spatele căreia se ascunde traseul intern, mai simplu, al achiziţiilor marilor magazine.
Legea este inutilă, inaplicabilă şi antieuropeană. Este inutilă deoarece există deja o ofertă bogată de mărfuri româneşti din categoriile implicate în asaltul protecţionist. Mierea, laptele, pâinea, ouăle şi mai toată carnea pe care le cumpărăm sunt în majoritate româneşti. Desigur, sunt unele brânzeturi franţuzeşti sau olandeze prin galantare, dar cumpărătorii acestora n-au nevoie de protective, deoarece ele se adresează unui segment de clienţi cu ceva mai mulţi bani de risipit pe delicatese.
Problema pare a fi aprovizionarea cu legume şi fructe, unde, într-adevăr, cumpărăm de zor cireşe, portocale sau cartofi de peste mări şi ţări. Opţiunea magazinelor de a-ţi oferi la vânzare o diversitate de produse nu trebuie stânjenită de procente, deoarece nu-i ajută neapărat pe producătorii autohtoni şi, categoric, nici pe cumpărători.
Nişte fermieri, anonimi, din judeţul Giurgiu ne liniştesc: ei pot livra legume în cantităţi suficiente pentru a acoperi consumul Bucureştiului timp de 9-10 luni pe an. Zău? Şi ce facem în restul anului, iarna de pildă, aruncăm legea la coş, o ignorăm, sau ne veselim la ştirea că supermarketurile şi magazinele plătesc amenzi că n-au pe rafturi mărfuri majoritar româneşti? Această realitate a climei, a fluxurilor de producţie agricolă demonstrează singură că legea este ridicol de inaplicabilă.
Nu departe de Bucureşti este o comună unde oamenii se ocupă de cultivarea legumelor. Au sute de solarii, au o reţea de drumuri agricole asfaltate, aşa încât lucrătorii nu se adâncesc în noroi când transportă marfa către maşinile care o duc la vânzare. Toate astea au fost posibile datorită banilor europeni. În iarna acestui an câteva zeci de tineri din sat au primit câte 50.000 de euro pentru „instalarea“ în afaceri agricole. Când am vorbit însă cu ei, încercând să aflu ce afaceri încep, am înţeles că toţi erau împinşi în faţă de părinţi şi că banii erau destinaţi dezvoltării afacerii de familie deja existente. Desigur, nu este nimic rău în asta, cu toate că ideal ar fi fost să se întoarcă la ţară tinerii orăşeni şi să muncească pământul părinţilor sau bunicilor. Este însă incorectă şi imorală pretenţia asociaţiilor de producători, care au consumat sau pot beneficia de banii europeni, de a susţine iniţiative protecţioniste, care sfidează regulile pieţei europene. Apartenenţa la Uniunea Europeană este bună când ne dă bani, dar devine o povară când ne convine? De altfel, politicienii cultivă o atitudine periculoasă de ignorare a obligaţiilor asumate - vezi proiectul iniţial al Legii dării în plată, care propunea nici mai mult, nici mai puţin decât descotorosirea de un credit, de o obligaţie asumată, prin cedarea obiectului a cărui folosinţă şi-a pierdut atractivitatea.
Dacă politicienii şi-ar face singuri piaţa, ar remarca un adevăr simplu: pieţele ţărăneşti sunt dominate de produse de import, cel puţin nouă luni pe an. Întrebarea este ce anume i-a împiedicat pe politicieni să regleze mai întâi situaţia din pieţe, să verifice dacă acolo vând producătorii sau nu cumva acestea sunt controlate de clanuri de negustori interesaţi de profit? O investigaţie mai atentă ar fi ajuns la concluzia că acei puţini agricultori care au o tarabă în piaţă se văd siliţi, până la urmă, să cumpere marfă din depozite, deoarece este mai profitabil aşa, decât să târăşti legumele tale până la piaţă. Şi atunci, ce anume îi mână în luptă pe politicieni? De ce nu-i întreabă pe productorii de cartofi sau de mere cum se face că mărul polonez intră pe tarabă la preţuri mai mici ca ale nostre, deşi costurile de transport şi depozitare sunt mai mari şi mâna de lucru de acolo este mai scumpă? Care sunt resorturile care scumpesc produsele româneşti?
Una dintre probleme este lipsa apetitului pentru asociere a gospodăriilor ţărăneşti, probabil un reflex al cooperativizării forţate. În Europa civilizată fermierii sunt asociaţi şi au creat propriile lanţuri de depozitare, transport şi chiar marketing pentru produsele locale.
O lectură a Pachetului pentru dezvoltarea clasei mijlocii la sate, iniţiat de premierul Dacian Cioloş pe când era comisarul european pentru Agricultură, ne face să observăm că există o strategie coerentă, eficientă şi inteligentă pentru a mişca lucrurile în agricultură, evident cu ajutorul banilor europeni. Ironia inadecvării acestei legi protecţioniste, cu parfum de politicianism ieftin, inaplicabilă, este aceea că, sfidând regulile europene, putem sfârşi prin a plăti bani europenilor, în loc să primim banii lor. Putem proteja afacerile româneşti fără a încălca tratate europene şi, mai ales, ajutându-i pe fermierii mici să intre şi să rămână în piaţă. În esenţă, de la Adam Smith încoace, istoria economiei a demonstrat că protecţionismul nu aduce bunăstare, deoarece se impune prin izolare şi exces, el ascunde însă capcane întinse de diverse interese.
