Statistic o ducem bine, dar buzunarele sunt goale

Avem o stabilizare a economiei, care a evitat prăbuşirea datorită susţinerii financiare şi de imagine a Troikăi formate din FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială, dar România profundă e săracă, debusolată şi oarecum resemnată.

Radiografia economică a anului 2013 arată două realităţi diferite: o imagine statistică aparent liniştitoare, cu o creştere a eco­nomiei care nu se regăseşte însă în bu­zu­narele goale ale românilor.

Marile promisiuni ale co­a­liţiei de guvernare nu s-au ma­terializat. Cu toate că pro­gramul de guvernare îm­prăştia rezultatele pe patru ani, cât sperau cei din co­a­liţie să reziste împreună la putere, nu există semne că reformele ar fi început.

Milionul de locuri de mun­că promis rămâne un slo­gan electoral, e retorică pură. Deo­cam­da­tă, Comisia de Prognoză pesupune că s-au creat, în plus, cam 60.000 de locuri de mun­că în acest an. Rămâne o bănuială, ne­con­firmată de altfel de încasări mai mari la bu­getele statului, care lâncezesc, cu toate că salariile au fost reîntregite, potrivit unui program articulat înainte ca USL să vină la guvernare. De altfel, institutul oficial de prognoză estimează că, din 2013 până în 2016, putem vorbi de vreo 270.000 de lo­curi de muncă noi, cam un sfert din pro­mi­siunea triumfală, arogantă şi incon­sis­tentă a USL.

Salariile nu au crescut, credite nu se mai dau, iar consumul scade. Românii cum­pă­ră mai puţin şi în general îşi permit doar cheltuieli de subszistenţă.

Regionalizarea rămâne un proiect avortat, iar primii paşi către descentralizare au re­dus eficienţa Fiscului. Evaziunea fiscală a înflorit, colectarea veniturilor este slabă, iar Fiscul a tăbărât tot pe micile afaceri, su­focate deja de biruri, de criză şi de in­ca­pacitatea românilor de a cumpăra produse şi servicii.

Creşterea economiei, o surpriză statistică

Creşterea economiei româneşti a fost o surpriză statistică, ţara afişând cel mai alert ritm din Europa Centrală. Cifrele se­meţe ale evoluţiei economiei în primele ze­ce luni ale acestui an nu au livrat buge­te­lor statului bani în plus, dimpotrivă, şi nici n-au reuşit să umple buzunarele ro­mânilor. Salariile angajaţilor statului sunt în general modeste, iar în mediul privat creşterile anemice au fost aplatizate de inflaţie. De-abia spre finalul anului creş­te­rile uşoare ale salariilor angajaţilor com­pa­niilor private au depăşit, cu puţin, inflaţia. Vorbim deci de o stagnare a puterii de cumpărare a populaţiei, care s-a reflectat negativ în consum.

Această creştere a economiei s-a datorat exporturilor industriei auto şi unui an agricol extrem de mănos, ceea ce a com­pensat efectele negative produse de un con­sum intern inhibat de salariile mici. Exporturile s-au mărit cu 6,6% în primele zece luni, stimulate de cererea externă vi­gu­­roasă a Germaniei şi de faptul, negativ pentru noi, că suntem competitivi prin sa­lariile mici. Această creştere a producţiei industriale, datorată investiţiilor străine, riscă să rămână un moment istoric de re­ferinţă, deoarece au scăzut puternic in­ve­s­tiţiile în industrie. Nici în 2014 nu sunt semne de reviriment în chestiunea in­ves­tiţiilor industriale, deoarece au scăzut sub­venţiile pentru energie regenerabilă, iar celebra taxă pe stâlp va mă­ri presiunea fsicală care apa­să asupra companiilor cu afa­ceri în energie şi în utilităţi.

Străinii nu investesc

Tensiunile şi incertitudinile din mediul politic, care îm­proaşcă un puternic par­fum de corupţie, problemele sistemului bancar european şi efectele unei crize fi­nan­ciare globale devastatoare au ţinut la distanţă investitorii străini. Investiţiile stră­ine directe, acelea care aduc teh­no­lo­gie şi creează locuri de muncă, au scăzut cu peste 8% în primele zece luni ale aces­tui an, faţă de aceeaşi perioadă din 2012. Şovăielile investitorilor pot fi explicate şi prin lipsa de atractivitate a României, care este considerată într-un clasament al Băn­cii Mondiale mai puţin interesantă decât Belarusul sau decât Grecia, cea devastată de criză, de un şir infinit de greve şi de ner­vozitatea străzii. De altfel, România a mai scăzut în 2013 un loc în clasamentul Băncii Mondiale care evaluează cât de pri­mitor este mediul de afaceri dintr-o ţară, plasându-se pe poziţia 73, ceva mai bine ca Moldova (78).

Ezitările investitorilor străini de a injecta bani în afaceri româneşti s-au putut ob­serva când statul a încercat să vândă CFR Marfă sau Oltchim. Nu s-a deranjat ni­ciu­nul dintre liderii pieţelor pe care se mişcă respectivele companii pentru a încerca să preia aceste afaceri. Desigur, eşecul aces­tor tentative de privatizare poate fi ex­pli­cat şi prin maniera confuză în care a fost dirijată vânzarea CFR Marfă, un scenariu de proastă inspiraţie, în care regula jo­cu­lui a fost schimbată în partea a doua a me­ciului.

Managementul privat, un eşec provocat de corupţie

Un alt eşec stânjenitor s-a dovedit a fi pro­gramul aşezării managementului privat la cârma companiilor statului. Pe alocuri, anu­­me la compania de transport aerian fa­nion a României, Tarom, lucrurile au că­pă­tat dimensiuni groteşti. Noul manager, bel­gianul Christian Heinzmann, a reuşit să piloteze afacerea pe o traiectorie de pro­fit, ceea ce a creat disconfort, de vreme ce a fost intimidat şi îndemnat să părăsească nava mai rapid.

Alungarea de la Transporturi a lui Relu Fe­ne­chiu a calmat lucrurile, deoarece noul mi­nistru, Ramona Mănescu, a reacţionat în spiritul logicii economice, susţinându-l pe Heinzmann. În esenţă, eşecul im­pu­ne­rii unor manageri privaţi în multe com­panii ale statului reflectă intensitatea co­rupţiei, deoarece o gestionare corectă ar pu­tea veşteji afaceri profitabile pentru un grup de iniţiaţi, care însă pun pe butuci fir­mele statului.

Sărăcia din spatele cifrelor

Marea problemă rămâne incapacitatea aces­tei creşteri a economiei de a se re­flecta în viaţa populaţiei. Salariile stag­nează, ducem o bătălie surdă cu bulgarii pen­tru ultimul loc în clasamentul euro­pean al câştigurilor angajaţilor, iar asta se reflectă într-un consum anemic. Deşi ci­frele care descriu şomajul arată şi ele bi­ne, în realitate avem un dezechilibru ma­jor, care sfidează modelul de solidaritate so­cială creat de Bismarck prin aceea că avem mai mulţi pensionari decât salariaţi. Avem deci 5,4 milioane de pensionari şi doar 5,1 milioane de salariaţi, ceea ce ex­plică, în parte, golul permanent de bani pe care trebuie să-l umple bugetul statului pentru a putea achita pensiile. În primele zece luni ale anului a fost nevoie de o in­jecţie de 10 miliarde de lei din banii bugetului pentru a achita factura de pensii a statului.

Românii cheltuiesc deci din ce în ce mai puţin, ceea ce a fost aproape normal în cri­ză, dar devine îngrijorător atunci când vrei să crezi că economia creşte robust.

Un indicator precis al scăderii puterii de cumpărare rămâne piaţa auto, unde nu­mă­rul de maşini cumpărate în primele zece luni ale acestui an a fost cu 16,5% mai mic decât în perioada similară din 2012. Aşa se poate explica, în parte, şi tem­po­ri­zarea producţiei la uzinele Ford din Cra­iova, unde salariaţii au fost retraşi în con­cedii tehnice în etape succesive. Piaţa ro­mânească nu are deci forţa de absorbţie pe care se bizuia iniţial investiţia. Con­su­mul acesta flasc mai poate fi pipăit şi în piaţa de publicitate, extrem de discretă în acest an, ceea ce arată fie că firmele de co­merţ au aşteptări joase, s-au resemnat, fie că mare parte dintre negustori şi pro­du­cători îşi cam fac bagajele.

Creditul, o piesă de colecţie

Există un alt teritoriu sensibil: spaţiul ban­car. Aici se pare că băncile se luptă cu pier­derile provocate de un nivel extrem de mare al creditelor neperformante. Mai mult de o cincime (21,7%) din banii îm­pru­­mutaţi nu se mai întorc. Banca cen­trală obligă băncile comerciale să acopere aceste pierderi, blocând astfel sume con­sistente de bani care nici nu produc câş­tiguri, nici nu intră în economie, sub for­mă de credite. Nivelul acesta mare al cre­ditelor neperformante mai arată ceva, anume că românii, ale căror salarii sunt ce­le mai mici din Europa, au mari difi­cul­tăţi de a-şi asigura nevoile de viaţă, deci posibilitatea ca ei să consume şi să susţină astfel economia este limitată. Realitatea că milioane de familii au dificultăţi financiare aruncă o umbră asupra perspectivei eco­nomiei româneşti, deoarece consumul es­te motorul esenţial şi sănătos al acesteia. Creditarea este anemică, în ciuda unei scă­deri uşoare a dobânzilor, deoarece băncile ezită să finanţeze afaceri care au o piaţă fira­vă, iar oamenii evită să se îndatoreze din ca­uza lipsei unei perspective clare de vii­tor. Creditul este o piesă de colecţie, do­ri­tă şi dobândită de un număr mic de ro­mâni.

Iată deci că avem o stabilizare a eco­no­mi­ei, care a evitat prăbuşirea datorită sus­ţi­nerii financiare şi de imagine a Troikăi for­mate din FMI, Comisia Europeană şi Ban­ca Mondială, dar România profundă e să­racă, debusolată şi oarecum resemnată. Pu­tem ieşi din acest blocaj al sărăciei doar dacă absorbim banii europeni, scădem pre­siunea fiscală pe muncă şi se înviorează in­vestiţiile străine. Simultan. //