Un divorţ elegant poate justifica spulberarea cotei unice

În vreme ce pentru liberali cota unică este probabil una dintre puţinele promisiuni date propriului electorat pe care şi-au respectat-o, pentru social-democraţi ea poate fi o ţintă încărcată de semnificaţii populiste, lesne de spulberat.

Spulberarea cotei unice este noua ame­ninţare care pluteşte, undeva, în aerul ra­refiat al economiei noastre de piaţă. Ana­liştii economici şi presa contemplă în aces­te zile perspectiva creşterii impozitului pe profitul fir­melor şi pe veniturile ro­mânilor de la 16%, cât este în prezent, la 22%, în­ce­pând de anul viitor. Schim­barea, dacă s-ar petrece, ar veni însoţită de o re­du­cere minoră, cu numai 2%, a cotei taxei pe valoarea adăugată (TVA).

Autorităţile au transmis me­saje confuze, consolidând ceea ce eco­nomistul şef al ING Bank România, Vlad Muscalu, numeşte „un climat fiscal ne­clar“. Există însă şi unele certitudini: nu avem până la această oră un proiect al bu­getului de stat pentru anul viitor şi, mai îngrijorător, în primele nouă luni în­ca­să­rile statului s-au situat sub aşteptări. Po­liticienii au veştejit zvonul potrivit căruia s-ar pregăti o majorare de taxe, însă au admis că Ministerul Finanţelor studiază de zor mai multe scenarii capabile să ma­joreze încasările bugetului statului. Să ne reamintim că 2014 este un an electoral.

Tocmai în această chestiune a filosofiei fis­cale diferite s-ar putea ascunde chiar sâm­burele discordiei fatale între aliaţii vre­mel­nic la putere astăzi. În vreme ce pentru li­berali cota unică este probabil una dintre puţinele promisiuni date propriului elec­torat pe care şi-au respectat-o, pentru so­cial-democraţi ea poate fi o ţintă încărcată de semnificaţii populiste, lesne de spul­be­rat.

Filosofia fiscală a stângii pre­supune aşezarea im­po­zitelor în cascadă, cu iluzia că cei mai bogaţi vor fi storşi mai mult, în vreme ce săracii vor fi păsuiţi. Iată de ce stânga europeană pre­feră impozitul progresiv. Există o logică, superficială, a cifrelor mari, care arată că angajaţii ale căror salarii depăşesc 4.000 de lei brut reprezintă mai puţin de 10% din totalul salariaţilor din România. Din perspectivă electorală, pro­centul ăsta e un fleac! Singurul im­pe­di­ment care ar putea sta în faţa acestei se­du­cătoare perspective, anume de a tăia hai­duceşte de la bogaţi, este bănuiala, ne­li­niş­titoare, că nu poţi să păsuieşti masa de sa­lariaţi cu venituri mici, deoarece exerciţiul devine prea costisitor. Şi atunci, nu-ţi ră­mâne decât satisfacţia că ai mai răspândit puţină vrajbă între români. O problemă re­ală este însă aceea că, dacă tai 6% din ve­niturile considerate mai mari, spulberi ce­le 8% pe care tocmai le-ai dat înapoi an­gajaţilor statului cu salarii mai mari.

Dar România este ţara europeană cu cele mai mici salarii medii, fiind astfel in­ca­pabilă să-şi respecte promisiunile legate de armonizarea preţului gazelor, de pildă. În România nu există, deocamdată, o ade­vă­rată clasă de mijloc. „O asemenea schim­bare ar afecta serios perspectivele de revenire ale economiei româneşti, de­oarece distribuţia veniturilor arată că principala bază a fiscalităţii progresive, clasa de mijloc, nu este suficient de adân­că pentru a uşura povara fiscală a ce­tă­ţenilor cu venituri mai mici“, spune Mus­calu.

Un venit salarial brut de 4.000 de lei este hăcuit de taxe, inclusiv de taxe sociale, şi orice impozit suplimentar este greu su­por­tabil. România mai are o problemă, des­crisă de nivelul înalt al creditelor neper­formante. Milioane de familii au îm­pru­muturi la bănci, luate în perioada euforiei creditării. Acum multe dintre aceste fa­milii şi-au văzut veniturile deja secerate de efectele crizei economice. Orice bir în plus poate arunca în insolvenţă sute de mii de familii. În plus, puşculiţa scofâlcită a bugetului suferă deoarece românii nu au putere de cumpărare, că asta arată scă­derea consumului. Se vede în încasările fi­rave din TVA şi accize, impozite pe con­sum, care au scăzut în primele 8 luni din 2013, faţă de perioada similară din 2012. Or, dacă guvernanţii taie veniturile, atunci cine şi cât mai consumă şi ce con­secinţe va avea această reţinere în în­casările viitoare ale statului?

Dincolo de perspectiva asta individuală, con­tează şi imaginea globală a economiei româneşti. Cum arată ea, în aceste zile? Confuz, spun analiştii, ambiguitate care se traduce în evitarea ţării de către inves­titori. Mai mult, avertizează economiştii, statul ar putea fi pus să plătească mai scump împrumuturile sale. „Incer­titu­di­nea legată de perspectivele fiscale, pe lân­gă pierderea de credibilitate indusă de comentariile şi acţiunile contradictorii ale Ministerului Finanțelor, ar putea afec­ta instrumentele datoriei publice în lei“, spune economistul şef al ING Bank Ro­mânia.

Lipsa banilor stânjeneşte însă eventualele gesturi de forţă electorală, cum ar fi mărirea pensiilor, până la urmă şi ea o necesitate a acestei ţări.

Decizia va fi grea şi va avea o puternică în­cărcătură politică, consideră economiştii ING Bank. Ar putea fi un divorţ mai ele­gant, provocat nu de călcarea cuvântului dat în chestiunea candidatului la preşe­din­ţie, ci de filosofii fiscale divergente. Toc­mai această încărcătură politică mă face să cred că, până la urmă, vom fi penalizaţi cu impozit progresiv, deoarece politicienii au tendinţa să ignore realitatea eco­no­mi­că, seduşi de ispitele electorale. //