Instituţiile cenzurii în regimul comunist

După partid şi Securitate, cenzura a fost a treia structură de stat care a contribuit major la instaurarea şi menţinerea regimului comunist.

Spre deosebire de alte epoci şi alte forme de guvernare, în regimul comunist a exis­tat o instituţie care a încercat să cuprindă cât mai multe activităţi ale cenzurii. În pri­mii ani ai puterii sovietice, în Rusia existau câteva ins­ti­tuţii care se ocupau de cen­zură: Cenzura Militară, Tribunalul Revoluţionar al Presei, Editura de Stat, Presa Sovietică de Partid, Direcţia Generală a Edu­caţiei Politice a Co­mi­te­tului Central al P.C. Rus, Cominternul (pentru presă şi literatură externă). Ac­tivitatea acestora era greu de coordonat şi, în anul 1922, la propunerea organelor de partid, s-a înfiinţat Direcţia Generală pentru Literatură şi Tipărituri (Glavlit). Ulterior se va numi Direcţia Comisarilor Poporului pentru apărarea secretelor militare şi de stat în presă şi, din 1946, se va subordona Consiliului de Miniştri. Până în 1991 (anul desfiinţării), instituţia şi-a schimbat de 11 ori denumirea, toate titlurile păstrând sintagma „apărarea se­cretului de stat“. După al doilea război mondial, în unele ţări socialiste s-au în­fiinţat instituţii similare Glavlit-ului so­vie­tic (Polonia, România, Cehoslovacia, Bul­garia).

Desigur, multe comparaţii se fac între cele două regimuri to­talitare, comunist şi nazist. La nivel structural, sistemele cen­zurii se deosebesc, însă, chiar dacă unele etape coincid – de pildă, epu­rarea cărţilor, naţionalizarea editurilor, în­drumarea şi manipularea scriitorilor etc. Perioada nazistă a cenzurii începe cu ar­derea cărţilor din 10 mai 1933, simbol al bar­bariei culturale şi al instaurării unei noi epoci. La fel ca în regimul comunist, şi naziştii aveau „Liste ale literaturii dău­nătoare şi indezirabile“. Ministerul Pro­pagandei şi cel al Ştiinţei şi Educaţiei, Ca­mera de Cultură a Reichului (care avea aproximativ 200.000 de membri), Biroul Federal de Externe, alături de poliţia se­cretă de stat şi serviciul de securitate, pe de o parte, precum şi departamentele spe­ciale ale biroului de partid, pe de altă par­te, erau instituţiile principale care coor­do­nau, controlau şi dominau politica literară în regimul nazist. Un rol esenţial în acti­vi­tatea cenzurii naziste l-a avut Reichs­kul­tur­kammer (RKK – Camera de Cultură a Reichului), infiinţată la 22 septembrie 1933, cu scopul de a controla toată pro­ducţia culturală şi de a promova cultura ariană de partid. Toate tipăriturile aveau nevoie de avizul acestei instituţii, fără de care nu se putea publica nimic. RKK avea următoarele departamente: muzică, lite­ratură, presă, teatru, radiodifuziune, arte vizuale, cinematografie. Spre deosebire de Glavlit-ul sovietic, RKK n-a fost o ins­ti­tuţie secretă, un echivalent aproximativ al acesteia ar fi uniunile de creaţie din re­gimul comunist.

Aşadar, cenzura nu este efectuată de o sin­gură instituţie, ci de câteva, coordonate, de obicei, de partid (prima treaptă a „ie­rarhiei cenzurii“ fiind considerată auto­cenzura, care nici măcar nu este o ins­ti­tuţie, urmată de activitatea redactorilor, a unor consilii culturale, a uni­unilor de creaţie, a Se­curităţii). În ţările în care Glavlit şi structurile si­mi­lare au avut o activitate in­tensă, a existat tendinţa de a atribui funcţiile între­gu­lui sistem cenzorial unei singure structuri. De pildă, în România comunistă, prin cenzură se avea în ve­dere Direcţia Presei (DGPT), fă­ră a se lua în considerare pe­rioada cea mai cruntă, din anii 1944-1949, când cenzura era efectuată în cadrul Comisiei Aliate de Control, Cenzurii Centrale Militare, Mi­nis­terului Propagandei Naţionale, cu asen­timentul sau participarea directă a unor organe de partid. Atunci când, din di­verse motive, aceste instituţii au fost des­fiinţate, s-a vehiculat ideea de „des­fiin­ţare a cenzurii“ în Bulgaria (1956), Ce­hoslovacia (1968) şi în România (1977). În Ungaria şi în Republica Democrată Ger­mană nu au existat instituţii ale cenzurii, dar specialiştii analizează cenzura edi­to­rială şi cea de partid.

Cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la 3 noiembrie 1944, Glavlit-ul so­vietic trimisese deja emisari în Polonia, pentru organizarea cen­zurii, a cărei activitate s-a soldat cu li­chi­darea presei partidelor de opoziţie, epu­rarea cadrelor şi a literaturii indezirabile etc. Instituţia poloneză a cenzurii s-a nu­mit mai întâi Biroul Central de Control al Presei, Publicaţiilor şi Spectacolelor, de­venind, prin decret de stat, la 5 iulie 1946, Direcţie Generală (Główny Urząd Kon­troli Prasy, Publikacji i Widowisk). Şi-a schimbat denumirea în 1981, în Direcţia Generală pentru Controlul Publicaţiilor şi Spectacolelor. S-a subordonat Con­si­liu­lui de Miniştri, fiind finanţată din bugetul Prezidiumului Consiliului de Miniştri, directorul fiind numit de Consiliul de Mi­niştri, la cererea primului ministru. În 1990 parlamentul polonez a votat abolirea cenzurii, „una dintre cele mai represive moşteniri ale sistemului comunist“¹.

Din 1948 până în 1953, în Cehoslovacia a do­minat cen­zura de partid, împărţind atri­buţiile şi responsabilitatea cu editorii şi re­dactorii, activişti de încredere ai par­ti­du­lui. La 22 aprilie 1953, a luat fiinţă Oficiul Controlului de Stat al Presei, organ gu­ver­namental non­public, încorporat, din 1954, Ministerului de Interne. Principala sar­ci­nă a acestui oficiu era de a controla mass-media şi toate activităţile cultural-ar­tis­tice. Această instituţie a subordonat nece­sităţilor şi in­tereselor de partid întreaga presă şi cultură cehoslovacă, atât prin mă­suri legale, cât şi prin legi nescrise, care au dus la o puternică formă de auto­cen­zură. În 1966 s-a adoptat o nouă lege a presei, la care se va renunţa în 1968, pe vre­mea lui Dubcek, când s-au produs mari schim­bări în sistemul cenzurii, iar ins­tituţia a fost desfiinţată, pentru o foar­te scurtă perioadă însă, căci după invazia sovietică aceasta a fost rapid reînfiinţată şi s-a nu­mit Oficiul pentru Presă şi In­formaţii, poreclit „Utisk“ – represiunea.

Instituţia cenzurii în Bulgaria s-a numit Glavlit, la fel ca în URSS, şi a fost în­fiin­ţată în anul 1952. Specialiştii în domeniu (Vesela Ciciovska, în mod special) ana­li­zează sistemul cenzurii comuniste bulgare încă din 1944². După 9 septembrie 1944, Bul­garia trece prin câteva etape ase­mă­nătoare celor din România şi altor ţări ale fostului bloc comunist. Ciciovska subli­nia­ză rolul hotărâtor al Comisiei Aliate de Control, care utiliza argumentul luptei împotriva fascismului pentru reprimarea liderilor. Această comisie a pus condiţia ca pe teritoriul Bulgariei să se difuzeze lite­ratură sovietică şi rusă doar prin filieră sovietică, principiu care a rămas valabil pâ­nă la mijlocul anilor ’80. La 20 de­cembrie 1952 se înfiinţează Glavlit, având rang de minister, iar directorul fiind pe aceeaşi poziţie cu un ministru. Instituţia se va subordona nemijlocit conducerii CC al PCB (adică liderului partidului comunist bulgar, Vâlko Veliov Cervenkov). Sarcinile de bază ale Glavlit-ului constau în lupta împotriva ideologiei burgheze, înţeleasă foarte cuprinzător: de la naţionalism, şo­vinism, cosmopolitism, rasism până la troţ­kism – vechi şi nou – titoism şi trai­ciokostovism (Traicio Kostov - politician bulgar, secretar general al Partidului Co­munist Bulgar între 1945-1949, con­dam­nat la moarte şi omorât în 1949, reabilitat după 1956), precum şi în controlul asupra divulgării secretului de stat în presă şi în alte publicaţii sau la radio, în edituri, în programele şcolare sau manuale. În 1956, Cervenkov însuşi cade sub loviturile cenzurii. Făcuse nişte trimiteri la opera lui Lavrenti Beria, tocmai când acesta era epurat din biblioteci şi acuzat de crime. Desfiinţarea Glavlit-ului bulgar s-a pro­dus ca o reacţie a congresului al XX-lea din URSS, fiind invocate două motive – primul: costă prea mulţi bani şi al doilea: pentru că Cervenkov (care considera că Gla­vlit trebuie să se supună direct doar lui) nu a permis niciunui membru de par­tid să intervină în treburile instituţiei. Această acţiune nu a provocat însă libe­ralizarea regimului cenzorial şi a fost doar un act formal, la fel ca în România, iar cenzura nu şi-a modificat principiile de activitate până la sfârşitul anilor ’80.

Direcţia Generală a Presei şi Ti­păriturilor a activat 28 de ani în România, din 1949 până în 1977, când o parte dintre cen­zori au fost transferaţi la Con­siliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, un­de şi-au continuat activitatea. După des­fiinţarea instituţiei, sistemul cenzorial co­munist cuprindea activitatea editorială, atri­buţii de cenzură avea şi Uniunea Scri­itorilor, urma Securitatea, iar în vârful acestei ierarhii se aflau Secţia de Pr­o­pagandă şi Agitaţie a Partidului Co­mu­nist şi cenzorul principal al ţării, Nicolae Ceauşescu.

Nota:

1. Jonathon Green, Encyclopedia of censorship. New Editions revised by Nicholas J. Karolides, Facts on File, New York, 2005, p. 447.

2. Vesela Ciciovska, Glavlit (1952-1956). Înfiinţarea sistemului unic de cenzură în Bulgaria, în Istoriceski pregled, 1991, knijka 10, pp. 38-69

* Liliana Corobca este scriitoare şi cercetătoare. Cele mai recente cărţi publicate ale sale sunt Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964) - ediţie, note, prefaţă (Ed. Tritonic, 2010) şi romanul Kinderland (Ed. Cartea Românească, 2013).