Ipoteze privind cauzele defectării lui Pacepa

Ion Mihai Pacepa este, fără îndoială, cel mai controversat ofiţer superior al fostei Securităţi, iar, după mai bine de 35 de ani, el rămâne în istorie drept cel mai înalt demnitar din blocul sovietic căruia i s-a acordat azil politic într-o ţară NATO.

Au curs râuri de cerneală pe marginea de­fectării lui Pacepa în 1978, fiecare autor ve­nind cu propriul scenariu referitor la ca­u­zele şi desfăşurarea acestui eveniment. Lip­sa accesului extins la documente a lăsat suficient spaţiu pentru adevărate teorii ale conspiraţiei sau pentru diverse alegaţii în care Ion Mihai Pacepa este când un James Bond de pe Dâmboviţa, când un traficant demn de mafia siciliană. În ultimii ani, prin publicarea unor documente din ar­hi­va CNSAS, au fost clarificate, într-o bună măsură, contextul, dispariţia, ancheta şi urmările fugii în Occident a celui mai apr­o­piat consilier al cuplului Ceauşescu.

În 2006, fostul adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE) a anunţat că este pe punctul de a finaliza o carte au­to­biografică „semnată de doi autori: ge­ne­ralul român care la 24 iulie 1978 a cerut azil politic la ambasada SUA din Bonn şi americanul de origine vest-europeană, ca­re, la 28 iulie 1978, a coborât din uri­aşul avion militar Hercules pe aeroportul prezidenţial de la Andrews Air Force Base, de lângă Washington“. Spre deo­se­bi­re de viaţa sa în slujba Securităţii, pe­ri­oa­da de după 1978 este partea de biografie a lui Pacepa cea mai puţin cunoscută.

După 1989, presa a scris despre el în can­tități industriale, fiind publicate şi o serie de cărţi, îndeosebi de memorii, în care su­biectul Pacepa este amplu tratat. În timp ce unii autori îl apreciază pentru anti­co­munismul său şi sunt convinşi de lovitura de graţie pe care i-a dat-o lui Nicolae Cea­uşescu, alţii au vorbit despre faptul că Pa­cepa ar fi responsabil de moartea unor sub­ordonaţi, înainte şi după defecţiunea sa. Folosirea acestor izvoare, confruntate cu lucrările semnate chiar de Ion Mihai Pa­cepa, necesită un amplu efort critic pen­tru istoric, pentru că jumătăţi de adevăr sunt împletite cu falsuri şi fantezii per­so­nale.

Carieră spectaculoasă, terminată spectaculos

Ion Mihai Pacepa s-a născut în Bucureşti la 28 noiembrie 1928, într-o familie relativ înstărită, tatăl său fiind un meseriaş ti­ni­chi­giu auto, de origine cehă. A urmat cur­su­rile Facultăţii de Chimie Industrială din Bu­cureşti, fiind încadrat în Securitate cu puţin timp înainte de absolvire, la reco­man­darea organizaţiei UTM, în 1951, ca sublocotenent (examenul de licenţă îl va da 10 ani mai târziu). Ajunge, în scurtă vreme, şef serviciu în Direcţia a IV-a (Con­trasabotaj) a Securităţii, datorită înde­pli­nirii cu succes a unor misiuni la Canalul Du­năre-Marea Neagră. Odată cu mutarea sa în Direcţia I Informaţii Externe (la 1 ia­nuarie 1956), a avut o ascensiune rapidă, fi­ind numit şef adjunct al grupului ope­rativ din cadrul Agenţiei Comerciale Ro­mâ­ne din Republica Federală Germană (1956-1959), deţinând practic funcţia de şef al rezidenţei de spionaj a României în RFG. Este rechemat în ţară şi numit şef al structurii (compartimentul TS şi apoi di­recţia SD) care se ocupa cu obţinerea de teh­nologie avansată din Occident. În 1963, colonel deja, este numit adjunct al şefului Direcţiei Generale de Informaţii Externe (DGIE), pentru ca în 1967 să fie avansat general-maior. În 1974, este din nou avan­sat, la gradul de general-locotenent, Pace­pa urmându-i lui Nicolae Pleşiţă în funcţia de secretar general al Internelor şi fiind co­tat ca potenţial succesor al lui Nicolae Doicaru la conducerea DIE.

În câţiva ani, speranţele sale se năruie com­plet. La începutul lunii martie 1978, conducerea Securităţii este preluată de un om din afara sistemului, fost prim-se­cre­tar la Buzău, Tudor Postelnicu. În fruntea DIE vine un general din Colegiul MI, Ale­xandru Dănescu. Aceste schimbări au cons­tituit, probabil, unul dintre motivele defectării generalului Ion Mihai Pacepa (în 28 iulie 1978). Aflat în misiune în RFG, el ia legătura cu reprezentanţii CIA de la Am­basada americană de la Bonn şi solicită azil politic în Statele Unite.

Condamnarea și reabilitarea

Pentru a cerceta condiţiile în care s-a pro­dus actul „trădării“, cum a fost numită defectarea de către regimul comunist, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie din generalii Iulian Vlad şi Emil Macri şi doi colonei – Vasile Gheorghe şi Ion Moţ. Aceasta şi-a desfăşurat activi­ta­tea până în primăvara anului 1980, au­diind peste 500 de ofiţeri de Securitate care, prin activitatea lor, au avut tangenţă sau au activat în spionajul extern ro­mâ­nesc între 1956-1978. În cele peste 2.500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amă­nunt, o serie de operaţiuni ale Securităţii, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid. De asemenea, din declaraţiile celor audiaţi de comisie reiese că Pacepa şi Nicolae Doicaru au fost cei care, timp de mai bine de un deceniu, au proliferat co­rupţia în rândul aparatului de Se­cu­ritate, al unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, compromiţând o parte a di­plo­maţiei româneşti şi contribuind astfel la degradarea imaginii externe a României.

Din momentul în care pentru oficialităţile de la Bucureşti a fost clar că Pacepa nu este nici răpit şi nici asasinat în RFG, ci era vorba de o fugă la inamic, a început ju­decarea în lipsă a generalului, iar la 17 au­gust 1978 Secţia Militară a Tribunalului Suprem l-a condamnat pentru „trădare prin ajutarea unor puteri străine, trans­miterea unor secrete de stat, dezertare şi pentru refuzul de a se înapoia în ţa­ră“. Magistraţii au hotărât atunci con­damnarea la moarte a ofiţerului, de­gra­da­rea militară şi confiscarea tuturor bunu­rilor.

După 21 de ani, prin Decizia nr. 21 din 7 iunie 1999 privind reabilitarea lui Ion Mi­hai Pacepa, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât restituirea averii (tablouri, scul­p­turi şi alte opere de artă), care i-a fost con­fiscată în septembrie 1978. Redarea gra­dului de general-locotenent în rezervă, de­cisă de conducerea Serviciului de Infor­maţii Externe, a urmat deciziei luate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 19 au­gust 2004. Sentinţa definitivă şi ire­vo­cabilă de condamnare la moarte din au­gust 1978 (ce fusese transformată în con­damnare la închisoare pe viaţă prin abro­garea pedepsei cu moartea din decembrie 1989) a fost anulată.

În prezent, generalul este repus în toate drepturile militare şi civile, averea ur­mea­ză să i se restituie, iar pensia să îi fie re­calculată. De altfel, Casa de Pensii a Mi­nisterului Administraţiei şi Internelor a emis la 21 aprilie 2005, în baza dosarului elaborat de Serviciul de Informaţii Ex­terne, decizia de pensionare a lui Ion Mi­hai Pacepa, în urma reabilitării acestuia în justiţie. Decizia îi recunoaşte generalului o vechime în serviciu de 41 de ani, in­clusiv sporul de vechime, pentru acti­vi­tate de 27 de ani desfăşurată în grupa I de mun­că (condiţii speciale).

Ce a făcut Pacepa pentru regimul comunist

Pacepa susţine că a trădat (doar) un regim politic, al cărui produs și instrument a fost. A funcţionat în cadrul Securităţii timp de 27 de ani şi având o contribuţie îns­emnată la toate marile acţiuni de spi­onaj ale DIE, de pe urma acestora be­ne­ficiind economia românească (îndeosebi industria chimică). Atât prin intermediul spionajului industrial, cât şi prin aducerea de valută în ţară prin diferite mijloace, in­clusiv prin taxarea celor care voiau să emi­greze în Israel sau în RFG, regimului po­litic din acea vreme i-a fost asigurată, în­tre altele şi prin aceste contribuţii, supra­vieţuirea pentru aproape un deceniu. Ge­neralul a participat la organizarea mai mul­tor vizite ale cuplului prezidenţial şi la reuşita acestora, dar şi la recuperarea din străinătate a unor bunuri din patrimoniul naţional.

Îi sunt recunoscute meritele, atât în do­cumentele Securităţii, cât şi în memo­ri­a­listica unor generali din MI, în câteva afa­ceri ale căror consecinţe au fost dezas­truoase pentru România: Afacerea Fokker (achiziţia licenţei unui avion de transport din RFG), Afacerea Peregrinii (taxarea atât a minoritarilor, cât şi a românilor ca­re doreau să plece definitiv din ţară) şi în­cercarea de recrutare ca agent a lui Va­le­rian Trifa, arhiepiscopul ortodox din SUA. În toate aceste cazuri, ca şi în multe al­tele, iniţiativa nu a pornit numai de la „con­ducătorul suprem“ (aşa cum susţine Ion Mihai Pacepa în cărţile sale), ci şi de la cei doi „aşi“ ai spionajului românesc, Ni­colae Doicaru şi generalul defector în­suşi, aflaţi într-o continuă goană după avan­sări, decoraţii şi diverse avantaje ma­teriale.

De altfel, pentru toate contribuţiile sale, Pa­cepa a fost răsplătit cu grade şi funcţii de toţi miniştrii de Interne care l-au co­ordonat: Alexandru Drăghici, Cornel Ones­cu, Ion Stănescu, Emil Bobu şi Teodor Co­man. Din aceleaşi considerente, probabil în toamna anului 1978, Nicolae Ceauşescu urma să-l numească şef al Casei Pre­zi­den­ţiale, un nou organism similar celui din SUA, care să se ocupe de toate problemele cuplului prezidenţial. Aşadar, aflat în pli­nă ascensiune şi cu certe perspective de afirmare, după ce mai bine de jumătate din viaţă lucrase în Securitate, generalul hotărăşte, intempestiv, să fugă în Occi­dent.

Ipoteza 1: Ceaușescu i-a ordonat asasinarea lui Noël Bernard

Motivul real al „defecţiunii“ sale nu este încă pe deplin clarificat, existând, în acest sens, cel puţin trei variante prezente atât în mass-media, cât şi în bibliografia pu­blicată după 1990.

Prima îi aparţine chiar generalului, care povesteşte că a părăsit ţara din cauză că Nicolae Ceauşescu i-ar fi cerut asasinarea lui Noël Bernard, directorul secţiei ro­mâ­ne a postului de radio Europa Liberă şi că, deşi a comis fapte reprobabile, ca orice securist, nu a dorit să fie şi nici nu a fost implicat vreodată în omoruri. „În aprilie 1978, Ceauşescu m-a însărcinat să îi cre­ez o Casă Prezidenţială după modelul Ca­sei Albe şi m-a luat apoi cu el în vizitele de stat pe care le-a făcut în SUA şi An­glia. Acolo am fost împreună zi şi noapte şi asta a creat o intimitate dezgustătoare între noi. La 22 iulie, Ceauşescu m-a che­mat la Neptun şi mi-a ordonat să orga­nizez asasinarea duşmanului său prin­cipal, Noël Bernard. (…) Asta mi-a um­plut paharul.“

De remarcat aici că momentul în care ge­neralul a fost chemat de Nicolae Ceauşescu şi propus pentru o nouă funcţie, dacă me­moria nu îi joacă feste, are loc la scurt timp după destituirea din fruntea DIE a ge­neralului Nicolae Doicaru şi înlocuirea acestuia cu Dănescu.

Varianta de mai sus nu este susţinută de ni­cio altă sursă, dintre cele pe care am avut posibilitatea să le consultăm. Nici nu știm dacă poate exista o altă sursă, de vre­me ce Pacepa invocă o discuție particulară cu Ceaușescu. În documentele anchetei din anii 1978-1980 nu există nici o referire la vreun ordin expres pentru anihilarea şe­fului secţiei române de la Europa Liberă. Acolo sunt enumerate însă alte raţiuni pro­babile.

Ipoteza 2: Pacepa urma să fie mazilit

Este vorba de cea de-a doua variantă ve­hiculată în timpul anchetei şi anume că cel vizat, fiind nemulţumit de faptul că nu fusese numit la conducerea DIE, având de ascuns o serie de ilegalităţi şi acte de co­rupţie, a decis să rămână în Occident.

Probabil, presa din Occident, foarte promp­tă în anunţarea evenimentului al că­rei protagonist a fost Ion Mihai Pacepa, a pre­zentat cel mai bine motivaţia gestului făcut de general. Un exemplu poate fi con­cludent: în RFG, ziarul Kölnische Rund­schau, din 3 august 1978, încheie unul din­tre articolele apărute pe tema defec­ţiunii adjunctului spionajului românesc cu aprecierea unui partener de tratative din Bremen care afirmase despre general că „s-a dovedit întotdeauna ca un luptător pentru patria sa. Eu personal nu cred că el ar fi trecut de bună voie la un serviciu secret occidental. Mai degrabă bănuiesc că el a fost constrâns la aceasta (…) pen­tru a salva ce mai e de salvat din afac­e­rea cu Fokker“. Încercarea eşuată a re­gi­mului de la Bucureşti de a cumpăra li­cenţa de fabricaţie a unui avion mediu-curier de la firma Fokker era văzută astfel ca principala motivaţie a fugii dem­nita­ru­lui român.

Constantin Stanciu, ministru adjunct al Co­merţului Exterior, implicat şi el în această afacere, era de părere că toate ne­gocierile duse cu partea vest-germană s-au soldat cu un eşec, iar aceasta putea cons­titui o cauză a trădării lui Ion Mihai Pacepa sau a alegerii momentului dis­pariţiei. La o astfel de concluzie se poate ajunge şi dacă se avea în vedere „starea lui de excesivă nervozitate şi lipsă de control în timpul discuţiilor cu Schäffler [preşedintele concernului vest-german]de la Fokker - Bremen (violent, fuma ţi­ga­ră după ţigară, lăsa ţigara din gură aprinsă în scrumieră şi aprindea ţigarete subţiri de foi, cerea brichetă deşi pe a lui o pipăia s-o scoată din buzunar şi n-o găsea). Preţul enorm [pentru licenţă] pe care l-a indicat Schäffler [circa 300 mi­li­oane de mărci] faţă de preţul apreciat iniţial de specialişti de 100-150 milioane de mărci, greutăţile ce le-au făcut tot timpul unii subfurnizori, riscul de a nu putea realiza un avion la nivelul cerut, chiar în cazul transferării liniei de fa­bri­caţie în România, precum şi riscul pier­derii banilor transferaţi la Fokker, con­form propunerilor lui [IM Pacepa] 100.000 de mărci lunar), toate acestea i-au putut crea eventual teama res­pon­sabilităţilor sale şi toate acestea l-au con­dus la trădare (sau alegerea mo­men­tului dispariţiei ca urmare a unei trădări la o dată anterioară)“.

Ipoteza 3: spionajul în favoarea SUA

A treia variantă asupra motivelor care au stat la baza defecţiunii o regăsim tot în pre­sa vest-germană de la începutul lunii au­gust 1978, atunci când vestea a făcut în­conjurul lumii. Astfel, ziarul Die Welt pu­blica în numărul din 8 august 1978, sub titlul Omul de încredere al lui Ceauşescu ar fi obţinut azil în SUA, aserţiunea după care „românul întreţinea, de mai mult timp, contacte cu serviciul secret al SUA. Primele puncte de contact au existat îna­inte ca Ion Pacepa să fi făcut carieră po­litică“. La capitolul motive, ziarul vest-ger­man pretindea că generalul a anticipat „o dezvăluire de către contraspionajul român şi s-a decis să nu se mai întoar­că“.

În altă parte, în cadrul emisiunii Ecoul zi­lei a postului de radio WDR, din RFG, a fost prezentat la 2 august un comentariu în care se menţiona că Ion Mihai Pacepa „ur­ma ca să fie inclus în remanierea gu­vernamentală amplă parţial efectuată. Dacă a bănuit sau a ştiut acest lucru, atunci pentru el a fost tot atât de sigur că a fost ultima sa călătorie în Occident şi, astfel, ultima posibilitate de a rămâne în străinătate“.

În timpul pregătirilor pentru vizita lui Nicolae Ceauşescu din SUA, în aprilie 1978, a avut loc o întâlnire între Ion Mihai Pacepa şi J. Knight, şeful Serviciului Se­cret american, când s-au stabilit câteva măsuri referitoare la securitatea delegaţiei de la Bucureşti.

Pornind de la motivaţii, momentul tră­dării generalului naşte alte controverse. În sânul conducerii MI s-au făcut mult timp speculaţii pe această temă, multe ca­dre din conducerea Securităţii fiind con­vinse că trădarea avusese loc nu cu mult timp înainte de fuga în Occident. Noul șef al DIE, Alexandru Dănescu, era convins în decembrie 1978 că trădarea era mult mai veche. Avea în vedere următoarele ele­men­te: Ion Mihai Pacepa fusese implicat per­sonal într-un „act de trădare“ în anii 1958-1959 în cazul Horobeţ–Ciuciulin, men­ţionat cu detalii în documente întoc­mite în acel moment, dar şi ulterior; tot atunci Ion Mihai Pacepa a fost învinuit şi anchetat pentru acte de delapidare a circa 30.000 de mărci, pentru ascunderea că­rora au fost distruse documente dove­di­toare. În acest caz, cercetarea faptelor se încheiase şi se aprobase scăderea valutei în contul statului. Dar era important de reţinut că la întoarcerea sa din misiune de la Frankfurt, în 1959, Ion Mihai Pacepa a revenit la volanul unui autoturism Mer­cedes nou (în nomenclatură nu erau prea mulţi care să-şi permită acest lux).

Şeful DSS, Tudor Postelnicu, în aceeaşi şedinţă a conducerii MI, răspundea specu­laţiilor privind momentul defecţiunii: „Nu­mai spre informarea dvs. aş vrea să vă spun că trădătorul s-a aflat în slujba or­ganelor de spionaj de aproape 20 de ani“. Acelaşi demnitar amintea de gravele probleme de dosar pe care le avea Ion Mi­hai Pacepa încă de la încadrarea sa în Se­curitate, dar că, în ultimii 10-11 ani, din documentele de cadre ale acestuia au dis­părut, treptat, cele care menţionau pro­bleme deosebite.

În fine, calitatea de agent al CIA apare şi în documentele întocmite de Stasi, Se­cu­ritatea est-germană, pe marginea cazului Ion Mihai Pacepa. La aceste documente a avut acces cercetătorul Stejărel Olaru, care îşi exprimă totuşi îndoiala cu privire la racolarea de către CIA a generalului Ion Mihai Pacepa, socotind analiza Stasi ca fiind influenţată de ceea ce se întâmpla la Bucureşti, unde Securitatea şi Nicolae Cea­uşescu erau convinşi de colaborarea cu CIA a adjunctului DIE.

Un scurt bilanț

În ce ne priveşte, credem că este totuşi pu­ţin probabil ca Ion Mihai Pacepa să fi spionat pentru americani înainte de 1978. Şi dacă lucrurile ar fi fost astfel, e limpede că CIA avea nevoie de general, în con­tinuare, în România, în imediata apropiere a lui Nicolae Ceauşescu, iar nu să-l aducă pe teritoriul american ca „defector“, cu efecte potenţial turbulente asupra re­la­ţi­ilor româno-americane.

Credem, mai curând, că, în urma eşe­cu­rilor menţionate mai sus, Ion Mihai Pa­cepa îşi vedea tot mai reduse şansele de a mai accede în vreo funcţie promisă de conducerea superioară. Ba mai mult, era în pericol de a fi destituit şi din poziţia de adjunct al spionajului românesc. A încer­cat să medieze pe lângă Nicolae Ceauşescu, prin intermediul lui Andruţa Ceauşescu, care a şi reuşit să obţină indulgenţa nece­sară, însă prea târziu. Frământat de în­doieli, generalul Pacepa a decis să treacă de partea cealaltă a baricadei, nu însă îna­inte de a avea o ultimă întâlnire cu Nico­lae Pleşiţă, căruia i-ar fi spus, în fugă: „Re­ţineţi treaba asta: eu am servit cu cre­dinţă până acum!“. Dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, atunci ideea unei cola­borări mai vechi a lui Pacepa cu serviciile de informaţii occidentale nu are suport. Iar defecţiunea sa nu are la bază decât o banală anchetă pentru evaziune şi te­me­rile pe care Ion Mihai Pacepa le avea pen­tru poziţia sa.

Bilanţul „defectării“ generalului Ion Mihai Pacepa, în iulie 1978, a fost, după cum se vehicula în mediile neoficiale ale vremii, mai păgubos decât cutremurul de pământ din anul precedent. Evenimentul a stârnit un adevărat seism în structurile centrale ale statului, DIE, MI, Ministerul de Ex­terne şi Ministerul Comerţului Exterior fiind cele mai afectate şi totodată cele care au cunoscut serioase restructurări de per­sonal. Instituții întregi trebuiau refăcute din temelii şi încadrate cu alţi oameni. Cea­ușescu a sporit atribuţiile şi personalul aparatului intern al Securităţii, instalând activişti de partid fideli în principalele func­ţii de conducere din stat. Direcţia de In­formaţii Externe a fost transformată în Centrul de Informaţii Externe – un orga­nism care se dorea a fi total diferit în ma­terie de cadre şi organizare, faţă de peri­oada 1959-1978, cât timp la conducerea DIE se aflaseră Doicaru şi Pacepa.

Defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa a contribuit, prin efectele ei conexe, la căderea unui regim politic compromis. Publicarea cărţii Orizonturi Roşii a fost un succes propagandistic fără precedent. Portretul lui Nicolae Ceauşescu era zu­gră­vit într-o lumină proastă, într-o perioadă care marca deja o răcire a relaţiilor di­plo­matice dintre România şi statele occi­den­tale. Red Horizons: Chronicles of a Co­m­mu­nist Spy Chief, una dintre puţinele cărţi despre viaţa la curtea unui dictator comunist, a fost publicată în SUA şi tri­misă apoi ilegal în România. În anii 1988 şi 1989, a fost transmisă în serial la Euro­pa Liberă.

La mai bine de trei decenii de la de­fec­ţiunea sa, o evaluare a activităţii ge­ne­ralului Ion Mihai Pacepa este greu de fă­cut, pentru că încă nu sunt cunoscute în detaliu toate acţiunile la care a par­ticipat. Conform lui Arnaud de Borch­grave, o au­toritate în materie de defectori, cinci foşti şefi ai CIA au apreciat că ge­neralul român „a jucat un rol foarte im­portant în că­de­rea comunismului“. În acest caz, peste ocean a contat mai puţin ceea ce a divul­gat Pacepa (organizarea DIE şi o parte din reţele erau cunoscute deja în Occident), valoarea sa adevărată fiind dovedită ca lu­crător efectiv în destabilizarea, din ex­terior, a regimului totalitar de la Bu­cu­reşti. Confirmarea o vom avea abia atunci când arhivele americane vor fi accesibile şi pe acest subiect.