Nicolae

N-am să mă apuc să spun cât de mare critic a fost Nicolae Manolescu. Pe cine îl interesează știe deja, pe cine nu nici nu-l va interesa. Ce pot să spun e că fără imboldul lui n-aș fi devenit scriitor. E drept, încercasem. Publicasem o carte pe care un critic bun, nu fără argumente, o făcuse praf. Luasem deja hotărârea să nu repet experiența când, după o săptămână, a apărut o cronică intitulată Un critic și semnată Nicolae Manolescu. Criticul eram eu. A scrie Nicolae Manolescu despre tine însemna consacrare. Faptul era atât de dorit, încât am avut un coleg la Timișoara care m-a rugat, după ce a aflat că mă împrietenisem cu Manolescu: „Spune-i să scrie și despre mine. Să scrie și de rău, dacă nu se poate altfel, numai s-o facă”.

Cât despre prietenie, n-a fost greu. M-am dus să-i mulțumesc, el m-a invitat la Capșa și după o jumătate de oră vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Urmarea a fost că a devenit protectorul nu numai al meu; al întregii familii. Corinei i-a condus teza de doctorat, pe Alexandra a găzduit-o luni la rând la Paris, când a fost ambasador UNESCO. Nu accepta să luăm masa împreună fără ea și fără soția mea cu care, de asemenea, se împrietenise. Ea scrie în jurnalul ei: „N-ar bănui nimeni că știe să-l asculte pe celălalt când situația e serioasă, că te ajută discret fără să i-o ceri. Paradoxul, hazul și frumusețea caracterului lui vin din faptul că se grozăvește pentru fleacuri pe care le face – «i-a pus la punct», «le-a deschis capul», «le-a explicat cât e de simplu» – și este de o discreție și eficiență absolute când e impresionat. De pildă, la moartea mamei mele i-am povestit împrejurările. Nu mi-am dat seama cât mă ascultase de atent decât în zilele următoare, când am primit câteva telefoane de condoleanțe și toți spuneau «ne-a zis Niki», și dădeau toate amănuntele. Mă întreb câți dintre apropiații noștri ar fi făcut la fel, mai ales că n-o cunoscuse pe mama, dar știa că avusese 97 de ani. Din cauza asta suntem atât de întristați la gândul că în curând pleacă la UNESCO. Sigur că ne bucurăm dacă se bucură și crede că e bine pentru el și mai ales pentru Ana, dar egoist vorbind suntem loviți. Cel mai trist mi se pare pentru Livius, că fără el viața bucureșteană nu prea mai are haz. Deși nu seamănă deloc, se potrivesc, discută serios sau se amuză și nu se plictisesc niciodată”. Iar mie mi-a făcut cadouri despre care mă întreb și acum în ce măsură le meritam. Opera omnia, Premiul Național… Și, cum se întâmplă în viață, nu-mi amintesc să-i fi făcut, la rândul meu, vreunul. Nici măcar nu m-am înscris în PAC.

Când ne-am instalat la București, îmi telefona de pe șoseaua Olteniței și ne întâlneam. O luam pe Ana în cărucior și porneam pe aleile din parcul Tineretului. El tocmai îi promisese lui Călin Vlasie să încheie scrierea Istoriei critice în cinci ani. Despre asta discutam. Am fost încântat când l-am convins să citească cronica lui Stoica de Hațeg, scrisă într-o limbă aproape imposibilă pentru cine nu e bănățean, dar care merită efortul. A făcut-o și l-a introdus pe cronicar în Istorie.

 Când a devenit președintele Uniunii Scriitorilor, se întâmpla să nu fiu de acord cu el, dar îl știam neinfluențabil, iar cu noi el rămăsese neschimbat. Ne întâlneam mai rar la câte un restaurant, acum și cu Irina. În ultimii ani, când împrejurări familiale m-au îndepărtat de viața literară, vorbeam la telefon. Ultima întâlnire am avut-o la incinerarea lui Radu Cosașu, iar ultimul telefon i l-am dat marți, el fiind la spital. Urma să fie operat joi. Mi-a rămas în auz pentru restul vieții tristețea vocii lui; a lui, de obicei atât de senin și de bine dispus. O presimțire, aș spune acum. Aflând că au apărut probleme cardiace, l-am consultat pe prietenul meu din liceu, doctorul Dorin Sarafoleanu, care mi-a spus cu mare părere de rău ce s-ar putea întâmpla – și s-a întâmplat. După ce Bazil Popovici mi-a comunicat nefericita veste, au urmat orele cele mai apăsătoare din viața mea. Astăzi m-am dus să-mi văd soția internată într-un cămin, unde i se tratează diabetul. N-am îndrăznit să-i spun.