Să ne gândim bine!

Cu toate păcatele ei incontestabile, fosta putere n-a pus statul de drept în pericol.

Ce vedem? Vedem o nouă putere care nu se dă în lături de la nimic. Ea pare să spună: avem guvernul, avem majoritatea parlamentară de partea noastră, avem susţinere populară, prin ur­mare legea suntem noi. (După 1990 am făcut gre­şeala de a nu observa că ti­nerii nu sunt o speranţă în sine, pentru că mediile se reproduc, mai târziu n-am observat că ele se reproduc în mai rău.) O vedem sus­ţinută, într-adevăr, de o popu­laţie grav nemul­ţu­mi­tă, ca în toate ţările unde s-a aplicat po­litica de austeritate. Faţă de supărarea ei, democraţie, stat de drept sunt numai vor­be. Bună parte din această populaţie su­părată îşi doreşte să ne fie din nou ca pe vremea lui Ceauşescu. Purtătorul ei de cu­vânt, un taximetrist: „E drept, nu aveai vo­ie să vorbeşti. Da’ ce treabă aveai să vorbeşti!?“. Oricum, această majoritate există şi mi s-a părut naiv ca la mitingul opoziţiei să se strige: „Noi suntem mai mulţi!“, după cum şi că noul guvern a dus de râpă economia (în două luni!). Vedem apoi o opoziţie parlamentară redusă la foar­te puţin de propriile ei greşeli şi de vo­iajorii de la o putere la alta. Printre aceş­tia, orice ar spune domnul Kelemen Hu­nor, deputaţii din UDMR. Când nu votezi împotriva unei măsuri despre care ai afir­mat că nu este justificată, înseamnă că te-ai înţeles cu cei care, până ieri, te-au tratat cu sfântă ostilitate. (Sunt dornic să aflu ce va obţine domnul Kelemen pentru populaţia maghiară de la noul parlament; ce va obţine pentru unii udemerişti ştiu foar­te bine şi cunosc principiul acestei bas­culări: pentru că frica a intrat în turmă, paza bună fereşte de primejdia rea; este valabil pentru mulţi politicieni, indiferent de partid.) Mai întrevedem o opoziţie ne­parlamentară care încearcă să se încro­pească, fără să ne dăm seama ce sorţi de izbândă are, şi vedem, în fine, societatea ci­vilă.

Din societatea civilă mă interesează acum fracţiunea formată din intelectualii ostili lui Traian Băsescu şi fos­tului Guvern Boc. Pe aceş­tia i-am înţeles, chiar dacă n-am fost de acord cu ei. Au avut de ce să fie ne­mulţumiţi. Pe fondul aus­terităţii greu de suportat, PDL a tolerat şi promovat oameni corupţi, a politizat funcţiile în exces şi n-a fost uşă de biserică în par­lament. De partea sa, preşedintele a făcut gesturi grav regretabile, despre care am scris la timpul lor. N-am fost de acord cu intelectualii la care mă refer pentru că res­tul mi s-a părut mai important. Las la o parte lucruri mai vechi (condamnarea co­munismului, accesul la dosare). L-au acu­zat pe Traian Băsescu că are în mână jus­tiţia, deşi anul trecut, mai ales, unor oa­meni ai puterii li s-au deschis procese, iar DNA a fost lăudat de Comisia Europeană ani la rând. (Nu prea suntem atenţi la ce spun străinii, nici măcar când o spun aici în ţară, ca, acum, ambasadorul american.) L-au acuzat că s-a substituit primului mi­nistru şi e adevărat, cum a fost adevărat şi pe vremea lui Ion Iliescu, dar amândoi au făcut-o prin autoritate asupra pre­mie­rului şi a partidului din care proveniseră, nu ilegal. Numai că Iliescu s-a folosit de autoritate ca să limiteze drastic retro­ce­da­rea proprietăţilor, pe când Băsescu a im­pus măsurile despre care ştia că aveau să-l facă nepopular, dar în absenţa cărora astăzi ne-am găsi în situaţia Greciei. M-a mirat că, în loc să critice puterea, cum li se potriveşte, aceşti intelectuali au urât-o şi au vituperat. Poţi să-l urăşti numai pe un dictator. E drept că aşa i-au spus lui Traian Băsescu, dar dacă au făcut-o în­seamnă că a gândit pentru ei Antena 3. Alt­fel, ar fi observat că „dictatorul“ n-a re­uşit, în plan constituţional, nimic din ce şi-a propus.

De dictatură, una guvernamental-par­la­men­tară, abia acum se poate vorbi. În­vi­nuirile în vederea suspendării preşe­din­telui noii guvernanţi le-au scris parcă pri­vindu-se într-o oglindă aburită. Au ieşit generalităţi referitoare la fapte pe care, la modul concret, de două luni încoace ei le comit în fiecare zi. Nu le mai enumăr, sunt prea multe. Dacă aceşti intelectuali nu sunt tulburaţi, dacă tot mai cred că Ponta şi Antonescu vor scoate ţara din „comă“, nu voi putea să-i mai înţeleg. Sau nu, pot încă, însă numai pe cei cu in­terese personale. Modelul lor: Andrei Mar­ga. Profesor de reputaţie europeană, cu o reformă a învăţământului meritorie la ac­tiv şi care se luptase crâncen împotriva re­formei lui Daniel Funeriu, a asistat im­pa­sibil, din postul lui nepotrivit de la Ex­terne, la instalarea unui ministru al Edu­caţiei venit din învăţământul privat. De aici până la a recunoaşte implicit plagiatul lui Victor Ponta, afirmând că nu e furt fi­indcă nu exista legislaţie la vremea scrierii tezei, n-a avut nici măcar farmecul năz­bâtiilor proferate de alt filozof, domnul Ioan Rus, cel din crema partidului (grupul de la Cluj!), ci a fost numai o minciună, de acolo până dincolo nu rămăsese de fă­cut decât un singur un pas. Pas de cos­monaut. Iar oamenii cu interese personale sunt mulţi. Repet, pe aceştia îi înţeleg. Îi dispreţuiesc, dar îi înţeleg.

Pe cine chiar n-aş putea să înţeleg ar fi intelectualii lipsiţi de interese – unii îmi sunt prieteni - care văd cu ochii liberi că la toamnă, după ce Legea electorală res­pinsă de Curtea Constituţională va fi în vi­goare, vom avea o Mare Adunare Na­ţională. Chiar nu le pasă, chiar nu-i în­gri­jorează? Le este destul că vor fi scăpat de „dictator“? Mi-e teamă că vina cea mai mică, atunci când se va întâmpla ce tre­buie să se întâmple – inclusiv cu justiţia şi mijloacele de informare, poate şi cu drep­tul nostru de a ne exprima („Noi re­pre­zentăm poporul, voi tăceţi din gură!“) –, va fi a celor care vor fi avut „scuza“ inte­resului personal.

Celor care au criticat fosta putere, o cri­ti­că şi pe cea nouă le spun cinste lor! Aş vrea să-i conving, totuşi, că va fi nociv să răspândească ideea „toţi o apă şi un pă­mânt“. Ce-i caracterizează pe noii guver­nanţi este că fac ceea ce până acum nu i-a trecut nimănui prin cap. Cu toate păcatele ei incontestabile, fosta putere n-a pus sta­tul de drept în pericol. Să fie atenţi aceşti critici la ce spun ţările cu experienţă în democraţie, să nu cadă în capcana ieftină de a da vina pe Monica Macovei. Avem acum o responsabilitate, şi-o asumă fie­care aşa cum crede de cuviinţă. Mâine va fi prea târziu. //