De același autor
Nu numai regimul Vichy este pentru francezi un „trecut care nu trece“ (în cuvintele istoricului Henry Rousso), greu de uitat şi încă declanşator de remuşcări, acuze şi dezbateri este şi agresivul colonialism în Africa. În compensaţie, centre şi galerii din Franţa expun adesea artă africană, presa de cultură dedică astăzi programatic numere întregi noutăţilor literare şi artistice din continentul fierbinte la sud de Europa. Ipocrizie post factum a colonizatorului? Da, şi asta, indiscutabil. Mai mult, tot acest discurs postcolonialist umplut compulsiv cu regrete şi scuze este numai bun de speculat pe diferite pieţe, cea culturală inclusiv. Anticolonialismul şi antirasismul sunt foarte „la modă“, prin urmare, valori lejer convertibile economic. Bonus: „exotismul“ la fel de rentabil al ex-colonizaţilor. Expoziţiile cu artefacte voodoo din Benin ating recorduri de vizitatori în Paris, luându-se la întrecere cu evenimentele despre arta „periferică“ (a se citi din fostele colonii franceze), bine promovate de la Musée du Quai Branly.
O lectură fie şi superficială a pieţei de artă din Europa de Vest arată simplu cât de bine funcţionează mariajul dintre o retorică de stânga şi o logică economică liberală. Filosoful Boris Groys arată în eseul Postscriptumul comunist cum proiectul comunist nu poate avea şanse de supravieţuire îndelungată întrucât esenţa sa se rezumă la o utopie formulată într-un discurs. La fel ca istoria artei, orice discurs implodează la un moment dat, fiind contrazis şi urmat de altul. Capitalismul funcţionează „tehnic“ însă, prin logica pieţei, nu printr-un discurs, deci nu poate să se prăbuşească la fel de repede precum predecesorul roşu. Piaţa de artă recentă avansează neaşteptat un al treilea proiect, pe care Groys pare să îl scape din vedere: ea alătură fascinaţia filosofiei de stânga şi pragmatismul economiei capitaliste.
Centrul de artă contemporană „angajată“ Maison Rouge de lângă Place de la Bastille, înfiinţat în 2000 de o fundaţie privată, la iniţiativa lui Antoine de Galbert, este un spaţiu artistic foarte mediatizat în Paris şi se dezvoltă bine urmând conştiincios această viziune. Printre proiectele sale de „stânga“ se numără şi acela de a expune sistematic artefacte din regiuni „periferice“ ale lumii. Ideea nu este nouă, ci, dimpotrivă, o tendinţă, canonul estetic occidental a obosit şi se caută implant de artă africană, est-europeană, inuită etc., aşadar proaspătă, capabilă să resuscite istoria artei în marasm şi postmodernă agonie. Până pe 22 septembrie, la Maison Rouge poate fi vizitată expoziţia My Joburg, bazar artistic al vieţii cotidiene din Johannesburg, unul dintre cele mai mari şi mai populate oraşe din Africa de Sud.
Aproximativ 40 de artişti reprezentativi din Johannesburg sau „Joburg“, cum îi spun localnicii, au fost invitaţi să contribuie cu lucrări în medii foarte variate – pictură, sculptură, video, instalaţie – pentru a ilustra oraşul în care s-au născut. Nici tema şi nici selecţia artefactelor nu sunt „inocente“: deşi Maison Rouge este un centru de artă, expoziţia nu mizează pe criteriul estetic. Diferenţele mari de stil şi uneori chiar de valoare sunt doar un argument în acest sens.
Expoziţia nu este una de artă conceptuală din Johannesburg, nici una de experiment foto sau video, ci toate împreună, criteriul fiind, evident, tematic. Vizitatorul acestei expoziţii face mai degrabă o excursie într-un parc „antropologic“, de parcă ar testa un „cabinet de curiozităţi“, după moda impresioniştilor care adunau suveniruri de călătorie după un sejur în colonii. Teoria despre „orientalism“ a lui Edward Said îşi găseşte aici o bună aplicare, oricât de desuetă ar părea ea astăzi. Dacă mergi la Maison Rouge nu îţi faci decât o idee foarte aproximativă despre arta din Johannesburg şi cu atât mai puţin despre viaţa cotidiană din Africa de Sud, chit că au fost invitaţi să expună artişti locali, „eşantionaţi“ pe trei generaţii.
Nu sunt motive de îngrjorare, Africa de Sud este exact cum ţi-o imaginai, cel puţin aşa îţi arată expoziţia: sărăcie amară, dramă, conflict, arme albe, violenţă, criminalitate, femei cu zâmbet ştirb, misoginism, reflexe postsclavagism şi complexe de victime ale rasismului, la aproape 20 de ani după succesul rezistenţei antiapartheid, transgenderi anxioşi, aspru pedepsiţi de morala colectivă rigidă. Previzibil, se supralicitează eroismul unui popor care a reuşit să combată colonizatorul alb, prin mişcări istorice curajoase conduse de lideri politici precum recent foarte mediatizatul Nelson Mandela. Nu putea lipsi din expoziţie cel puţin un portret al primului preşedinte negru al Republicii Africa de Sud. Paula Aisemberg, directoare a centrului şi curator al expoziţiei, alături de Antoine de Galbert, insistă în declaraţiile sale că expoziţia ar fi o replică fidelă a Africii lui Mandela, speculând cu brio densitatea de articole din presa occidentală dedicate liderului în agonie.
Artista Mary Sibande expune sculpturi de mari dimensiuni cu eroine de culoare, menajere africane îmbrăcate în „uniformă“ evanghelistă, surprinse în timp ce lucrează. Toate personajele în albastru şi alb, cu bonetă, se numesc Sophie, aluzie la mama şi bunica artistei, care purtau acest prenume pentru a le fi mai simplu matroanelor occidentale, în gospodăriile cărora serveau. Zanole Miholi semnează portrete de lesbiene, militând pentru toleranţa faţă de homosexualitate în Africa de Sud, iar Winston Luthuli a realizat in situ sculptura Ange, cu un personaj de culoare îmbrăcat în roz şi înaripat, cu braţele deschise în aşteptarea unui viitor mai bun.
Alţi artişti prezintă lucrări de „sculptură sălbatică“, în piele animală, şi nu lipsesc nici tablourile Pop Art care ironizează apariţia unei clase sociale în Johannesburg, una a vinurilor scumpe şi a BMW-urilor, în care corupţia este omniprezentă. Cei mai mulţi dintre aceşti artişti nu sunt nicidecum nişte anonimi, „descoperiţi“ de curatori, ci, dimpotrivă, deja celebrităţi ale artei contemporane internaţionale, vizibili la varii ediţii ale Bienalei de la Veneţia etc. Felul în care este concepută expoziţia aplatizează însă individualităţile şi reduce totul la un „exotism“ african, cu iz de animal sălbatic, soare torid, precaritate, violenţă, rasism etc. Vizitatorul îşi va fi construit această poveste de acasă şi tot cu ea se întoarce, căci curatorii ştiu că această imagine „vinde“, europeanul se înduioşează ipocrit privind, mediat de artă, viaţa amară a acestei Africi practic inventate.
Curatorii au foarte bine în minte profilul publicului majoritar de la Maison Rouge şi nu numai: vizitatorii au nevoie de o poveste, şi nu de mari dezbateri artistice. Mixt bizar de discurs de stânga, miraj exotic postcolonialist, senzualitate „primară“ şi eroism antiapartheid, această poveste seduce irezistibil, parcul „antropologic“ reconstruit in situ îşi atinge ţinta. Oricât ar suna de cinic, acest mod de a concepe şi prezenta o expoziţie, într-o viziune neocolonialistă, în care curatorul european ştie apriori cum trebuie să fie arta din Africa de Sud, nu rămâne inutilă artiştilor din Johannesburg. Prin această supapă a obtuzităţii sau a manipulării europene, ei capătă notorietate internaţională. Speculează propria imagine prefabricată în Vest pentru a seduce lumea artei de acolo şi nu numai că le vor creşte cotele de piaţă, dar, treptat, vor începe să asimileze canoanele occidentale şi le vor manipula şi distorsiona încet şi sigur, în ritmul originalităţii lor. În felul acesta, povestea eternă se repetă: colonizatorul este cucerit de colonizat, nu cu sânge şi teroare, ci elegant şi inubliabil – prin artă.
