De același autor
Votul de aseară din Egipt ne asigură de un singur lucru: că revoluția din ianuarie 2011 e pe departe de a se fi terminat. Considerând faptul ca egiptenii au trecut printr-un guvern provizoriu urmat de o președinție eșuată și (incluzând prezența la urne de ieri) a trei voturi pentru o nouă constituție, e aproape sigur că polaritatea politică dintre frăția musulmană și susținătorii taberei seculare va continua pentru mult timp de acum înainte sub forma luptei pentru putere. Întrebarea pe buzele tuturor analiștilor (si probabil marea îndoiala a egiptenilor înșiși) este dacă Morsi (fostul președinte depus prin lovitura de stat a armatei din 3 iulie anul trecut) nu ar fi trebuit lăsat să-și ducă mandatul la bun sfârșit pentru ca în acest fel succesiunea guvernamentală să câștige măcar o umbră de practică democratică.
Oricare ar fi răspunsul, (și timpul oricum nu poate fi dat înapoi) intransigența politică a egiptenilor care nu de mult au pus umărul la detronarea unuia dintre cei mai înrădăcinați dictatori ai sfârșitului de secol XX, nu poate dovedi decât devotamentul uriaș pentru libertate si participarea extrem de ridicată a egiptenilor la viața civică. Comparația cu ce s-a întâmplat în anii 90 în România e cu atât mai avenită cu cât revoluții peste revoluții bântuie fostul spațiu totalitar al estului european și al orientului apropiat. Marile mișcări stradale din Ucraina din ultima lună și agitația politică de mare calibru din Egipt din ultimii trei ani demonstrează posibilitatea unei atitudini diferite de raportare la starea politică a țării decât cea aleasă de România în perioada post-decembristă.
Dacă mineriadele de la începutul deceniului `90 au încercat să restituie, într-un fel sau altul credința într-o revoluție autentică și au demonstrat posibilitatea continuării unui angajament civic de mari proporții, înăbușirea abuzivă a demonstrațiilor studenților (nici oligarhii ucrainieni nu-și îngăduie să recurgă la violența de care Iliescu a dat dovadă în `90) reprezintă închiderea capitolului conștiinței civice in România înainte chiar ca aceasta să se fi născut.
Frica instaurată de regimul neo-comunist din România în perioada vulnerabilă a crizei politice din anii `90 a distrus nu numai idealurile revoluției din `89, dar a dus la directa și ireversibila paralizie a conștiinței civice, la reprimarea exprimării dezacordului politic și la introducerea abuzivă a unui regim de frică în rândurile populației. Disensiunea politică în acest fel a trecut din stradă (unde ar fi avut singura șansă de supraviețuire) pe ecranele antenelor politice, unde a devenit o psihotică și patogenă mascaradă caragialească și nicidecum expresia unui sentiment politic sănătos. Televiziunea, într-o prelungire prostetică a revoluției din `89 a devenit astfel expresia impotentă a unui simulacru de participare la viața politică care nu are nicio șansă reală de a influența regimul politic, cu atât mai puțin de a efectua schimbarea.
Nu susțin faptul ca agitația politica din Egipt reprezintă în sine un lucru neapărat pozitiv și nu pot aproba faptul că votul de ieri a dus la moartea a încă 11 persoane (după estimările Associated Press) în prelungirea la ceea ce pare la nesfârșit a unei situații de criză și instabilitate politică. Dar refuzul egiptenilor de a se complace intr-o situație care nu este expresia a ceea ce ei consideră o adevărată democrație nu poate reprezenta decât dovada unei expresii sănătoase a interesului pentru o participare politică activă. Merită această stare de fapt sacrificiile aduse de violență? Este greu de spus. Ceea ce rămâne cert e că, prin comparație, tăcerea patologică în care s-a adâncit societatea civilă din România a pecetluit nu numai caracterul evaziv si neparticipativ al maselor în politica de la noi, dar a dus la apatia si pasivitatea politică în sine, care, fără o schimbare de bază, vor caracteriza evoluția relațiilor politice din Romania pentru cel mai probabil încă 20 de ani.
