Ţara criminalilor liniştiţi

Încă nu se cunosc toate detaliile, dar se conturează imaginea impotenţei statului şi a improvizaţiei care ţine loc de instituţii. Există vinovaţi direcţi, există vinovaţi morali, există toate ingredientele de incompetenţă, prostie, corupţie şi ticăloşie şi care produc acest mix original pe care îl vedem regulat. O problemă aparent insolvabilă. Se foloseşte cu mânie tot mai des sintagma de „stat eşuat“. Nu e chiar aşa. Nu în întregime. Nu poate exista eşec, din moment ce nici nu ai încercat să schimbi radical lucrurile. Aş spune că suntem într-un stat nereformat.

Ce ne arată cazul de la Caracal este altceva. Ce anume nu s-a schimbat. Ce a rămas încastrat în pereţii instituţiilor ca o umbră a trecutului comunist. Anume aroganţa, suficienţa, lipsa de solicitudine faţă de cetăţean (ostilitate chiar faţă de el) şi incompetenţa groasă amestecată cu politizarea. Nici în acel trecut nu găsim, dacă căutăm în arhive, mari realizări în ceea ce priveşte anchetele crimelor mai deosebite. Din contra, găsim similitudini care ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Majoritatea trăiește cu senzaţia că în perioada de dinainte de 1989 genul acesta de cazuri erau gestionate mult mai bine, că Securitatea şi Miliţia cu tot aparatul lor de urmărire prindeau criminalii în serie imediat. Cazuri precum cel al lui Râmaru erau excepţii. În rest, anchetatorii şi criminaliştii erau performanţi. Complet fals.

Cum scopul Ministerului de Interne în timpul regimului comunist era exclusiv îndreptat spre represiune, deci era unul eminamente politic, importanţa aspectelor de siguranţă publică era minimalizată. Sau asociată tot cu ideea de represiune. Nu existau profesionişti, nu existau metode moderne criminalistice, iar accesul la literatura de specialitate sau la noutăţile din domeniu erau precare. În practică, genul de criminali pe care îi prindea Miliţia cu succes erau cei de tipul „a lovit victima cu toporul şi s-a dus să se culce“. Majoritatea cazurilor din buletinele informative zilnice emise de MAI erau de acest tip. Nu trebuia decât să te deplasezi la locul faptei şi să îl arestezi pe criminal. Dar vai şi amar când rutina era întreruptă de un caz mai greu. Când exista un criminal în serie.

Cazul Someşul. Un criminal în serie care ataca femei cu un ciocan în oraşul Cluj. După două victime şi după ce organele locale s-au declarat depăşite, au fost trimişi de la Bucureşti cei mai buni criminalişti, cu celebrul Ceacanica în frunte. Caz pe ţară, toate resursele Securităţii şi Miliţiei la dispoziţie. A durat un an până l-au prins şi asta nu prin cine ştie ce deducţii, ci printr-o întâmplare absurdă. Ajunseseră să sune la rând pe la apartamente prin blocuri. La unul a răspuns o doamnă, care le-a spus că la etajul nouă al blocului locuieşte un tip cam ciudat care o înjură când o vede. Au urcat, au sunat la uşă şi când omul a deschis au observat că apartamentul respectiv era plin de beţe de chibrit arse. Pentru că nu fusese prins după ce atacase femei pe stradă, criminalul îşi făcuse un nou obicei să intre în casele victimelor, să le atace şi apoi să incendieze locuinţele. Înainte de această întâmplare fericită, respectivul atacase una dintre victime într-un apartament de lângă o secţie de Miliţie, ziua în amiaza mare, şi apoi ieşise liniştit şi se plimbase pe stradă cu ciocanul în mână şi cămaşa plină de sânge. Nu l-a oprit nimeni. Ulterior, cămaşa pătată de sânge a fost găsită la altă victimă, a ajuns la Miliţie, dar nu a făcut nimeni legătură între cazuri. Într-o altă zi, acelaşi criminal, care evident era un psihopat, s-a plimbat prin oraş lipind pe stâlpi afişe confecţionate de el în care spunea că este posedat de Diavol. Nici de această dată nu l-a băgat nimeni în seamă. A fost condamnat la închisoare pe viaţă, deşi şefii Miliţiei şi Securităţii i-au presat pe procuror şi pe medici să îl declare sănătos pentru a-l executa. Să îngroape ruşinea. Ultima problemă cu el au avut-o în 1990, când a ieşit senin din spitalul psihiatric unde era internat şi s-a plimbat câteva zile prin ţară până a fost găsit şi adus înapoi.

Cazul Bradul. Trei femei ucise în zona Poiana Braşov între decembrie 1970-februarie 1971. La fel. Comandament pe ţară supervizat de șeful Securităţii Ion Stănescu şi şeful Miliţiei, generalul State. Din nou aduşi criminaliştii de la Bucureşti, din nou Ceacanica. Mult mai sinistru decât primul. Aici, după o zi, criminalul celei de a doua femei ucise a fost identificat fără dubii. Fiind însă colonel de Securitate (DIE, mai precis), absolut toţi au pornit o operaţiune de muşamalizare. Miliţienii de la Braşov au luat nişte cizme de cauciuc, s-au dus în spatele sediului şi le-au înfipt în zăpadă pentru a face mulaje. Apoi au distribuit în ţară mulajul şi ideea că femeile fuseseră ucise de un violator psihopat care purtase cizme de cauciuc. Până în 1973 fuseseră interogaţi mii de oameni, fără nicio legătură cu cazul. Pentru că se lungise prea mult ancheta, iar Nicolae Ceauşescu era nemulţumit, au găsit un recidivist, care a recunoscut toate cele trei crime. La reconstituire a trebuit condus de echipa de miliţieni şi securişti pentru că nu ştia zona. Cazul a fost închis, toţi au fost decoraţi şi avansaţi, iar recidivistul a murit în închisoare în mod convenabil. Colonelul de Securitate care şi-a ucis nevasta a murit în anul 1975 de ciroză. Dosarul a fost închis în anul 1989. Criminalul celorlalte două femei nu a fost prins niciodată.

Vi se pare că sună cunoscut? //