De același autor
În vremuri de diviziune între state, PEN International este una dintre rarele instituţii internaţionale care ţin poduri constant deschise între culturi.“ (Mario Vargas Llosa)
Mai poate însemna ceva PEN International în lumea de azi, răvăşită de cinism financiar, de iresponsabilitate mediatică şi de nenumărate conflicte etnico-politico-religioase? Această organizaţie creată în 1921 de o englezoaică, Catherine Amy Dawson Scott, pentru libertatea de expresie şi pentru solidaritatea şi întrajutorarea scriitorilor de pretutindeni, a devenit o marcă de prestigiu pentru scriitorii din Europa de Est mai ales în timpul Războiului Rece, când sprijinul ei a contat în protejarea şi salvarea multor disidenţi politici şi culturali din regiune. În anii ´90, în fervoarea anticomunistă a epocii, multe nume sonore ale scenei literare româneşti au intrat în PEN România, recreat în 1990 de poeta Ana Blandiana. Era un fel de blazon de onoare să aparţii acestei prestigioase organizaţii, o modalitate de a-ţi manifesta dorinţa de a te implica activ ca intelectual cultural în spaţiul public. Din anii 2000 însă, entuziasmul literaţilor români pentru cauza confraţilor aflaţi în dificultate în restul mare al lumii s-a redus simţitor şi, deşi numărul membrilor săi se apropie în scripte de o sută, rolul PEN România rămâne discret în metabolismul cultural şi politic local.
Aleasă de curând preşedintă a acestei asociaţii, care supravieţuieşte graţie ajutorului Uniunii Scriitorilor din România, am ajuns cu aşteptări amestecate la al 77-lea congres anual al PEN International, ţinut la Belgrad în 12-18 septembrie. Congresul a fost pentru mine o revelaţie. Aflat în al 90-lea an de existenţă, actualul PEN International este o organizaţie mare, vie, dinamică, realmente implicată în apărarea scriitorilor ameninţaţi de guverne tiranice, în medierea conflictelor lingvistice, în iniţierea unor dialoguri interculturale anevoioase şi urgente de pe toate continentele. Congresul a constituit o oportunitate pentru cei aproape 300 de participanţi de a gândi împreună cum poate funcţiona PEN - un ONG mai special, totuşi - pe muchia îngustă şi dificilă dintre literatură şi angajare pentru libertatea de expresie. Într-o lume din ce în ce mai marcată de o viziune economică şi finanţistă asupra realităţii, în detrimentul unei perspective umaniste mai ample, în care culturalul să joace un rol emulativ şi armonizator, absolut vital pentru împlinirea individului şi a comunităţilor umane, modul în care PEN International mai poate fi vizibil şi eficace rămâne o provocare larg deschisă dezbaterii.
Cum observa actualul preşedinte al PEN International, eseistul şi romancierul canadian John Ralston Saul, criza economică a atins şi PEN, căci la congres au fost prezente doar 88 dintre cele aproape 150 de centre funcţionând în 104 ţări de pe toate continentele. Oricum, PEN e mult mai dinamic în ultimii ani, de când strategia lui a luat o alură mai lucidă, mai ofensivă şi mai „anglo-saxonă“, sub conducerea acestui nou preşedinte - considerat, se pare, şi unul dintre cei o sută de primi gânditori ai contemporaneităţii, căci John Ralston Saul e cunoscut pentru ideile sale asupra eşecului societăţilor dirijate de manageri sau, mai precis, de tehnocraţi, asupra actualei confuzii dezastruoase dintre leadership şi gestiune şi pentru critica sa asupra argumentarului economic contemporan.
La Belgrad, unde am ajuns cu sprijinul Institutului Cultural Român, congresul PEN a durat o săptămână şi a fost extrem de plin, de intens. S-a lucrat în comitetele de acţiune de mult existente în PEN şi s-a lucrat în plenuri, de dimineaţa până seara, în cele două limbi oficiale ale congresului, engleza şi franceza.
Raportul Boardului PEN a prezentat numeroasele programe regionale, care explorează rolul scriitorului în societatea civilă, rolul lecturii şi al scrierii în răspândirea libertăţii de exprimare, misiunea culturii în dezvoltarea drepturilor omului. Fără drept la cuvânt nu există pace şi fără pace nu există libertate de opinie, afirmă sloganul acestor programe: dezvoltate mai ales în Africa, America Latină, Caraibe, Orientul Mijlociu, Asia Pacific şi Asia Centrală, programele au permis organizarea de lecturi şi workshopuri între scriitori de naţionalităţi diferite şi adesea conflictuale, dar mai ales organizarea de conferinţe şi cursuri în şcoli şi universităţi pentru promovarea limbilor minoritare, pentru diseminarea unor minime cunoştinţe juridice, pentru consultanţă de natură diversă, în arii de conflict interetnic şi interreligios. Conform responsabilului acestor programe, Frank Geary, în ultimii 5 ani au beneficiat de ele 15.000 de persoane, mulţi tineri, studenţi, profesori, formatori; de la colaborarea iniţială cu 15 ţări s-a ajuns acum la 70 de ţări.
De departe cel mai impresionant a fost Comitetul Scriitori în Închisoare (Writers in Prison Committee), care, la 15 noiembrie, Ziua internaţională a scriitorului întemniţat, împlineşte 50 de ani de existenţă. Acest comitet, foarte activ, a raportat că în anul 2010 au fost 733 de cazuri înregistrate de scriitori aflaţi în închisoare şi 104 de cazuri de persoane eliberate; în 2011, până la finele lui iunie, erau 647 de cazuri pe rol şi 45 de persoane eliberate. Numărul scriitorilor ucişi între ianuarie şi iunie se ridică la 24; în 2010, au fost ucişi 30 de scriitori. Numele lui Liu Xiaobo, preşedinte de onoare al PEN China Independent şi Premiu Nobel pentru Pace în 2010, aflat în închisoare în China, a fost adeseori menţionat.
S-au prezentat liste de cazuri individuale de scriitori ameninţaţi sau închişi în Siria, China, Mexic, Iran, Irak etc., pentru care trebuie depuse o muncă de durată şi o observare constantă de către zeci şi sute de voluntari, pentru care mai e nevoie şi de înţelegerea contextului şi de folosirea oportunităţilor, când acestea apar, prin scrisori trimise guvernelor, prin articole în presa internaţională şi liste de semnături pe Internet pentru publicitarea câte unui caz disperat, dar şi prin colaborarea cu alte organizaţii umanitare. A fost pusă în evidenţă o dinamică mult mai incontrolabilă, mai volatilă, a formelor de revoltă şi de reprimare, totul e în prezent foarte rapid, căci, prin Internet, telefoane mobile, Twitter şi Facebook, cauza unei singure persoane poate deveni cauza a mii de persoane, o fotografie făcută cu mobilul poate fi văzută de milioane de indivizi şi poate provoca revolte şi revoluţii, cum a fost cazul cu „Primăvara arabă“ din acest an – dar şi, în sens invers, guvernele autoritare se folosesc de aceeaşi tehnologie de comunicaţie instantanee şi au reacţii imediate, precum arestări în masă pe baza filmărilor video, ştergerea unui nume sau a unui subiect în câteva secunde de pe ecranele computerelor sau dispariţia în câteva minute a raportului unui dezastru uman de pe listele agenţiilor de ştiri.
Graţie şi activismului acestui comitet în 2010, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului (UNHRC) a votat în primăvara acestui an o rezoluţie pentru protecţia drepturilor individuale la credinţe şi practici religioase, ceea ce a însemnat abandonarea campaniei Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC), întrunind 56 de state islamice, de a declara blasfemia drept crimă. Cazuri noi, cele ale bloggerilor arestaţi, constituie o problemă doar pentru unele organizaţii, precum IFEX (International Freedom of Expression Exchange, o reţea mondială de 72 de organizaţii nonguvernamentale care luptă pentru libertatea de expresie), dar problema nu e conştientizată de toate PEN-urile din lume.
Conform relatărilor şi luărilor de poziţie ale scriitorilor din congres, ceva important s-a schimbat în ultima vreme în percepţia dreptului la opinie şi a reacţiei în faţa politicului. Libertatea de expresie nu mai e doar un principiu al drepturilor omului, nu e doar o exigenţă elitistă a câtorva intelectuali sau scriitori cunoscuţi, nici doar a PEN-urilor naţionale, ci a devenit o cauză a milioane de oameni care vor să spună lumii ce au văzut şi trăit, ce anume cer de la guvernele lor şi în ce lume vor să evolueze. Libertatea de expresie nu e doar un ideal abstract, înscris în constituţii, dar nerespectat de regimurile politice, ci e din ce în ce mai recunoscută ca o necesitate de către cetăţeanul de rând, indignat de corupţie, manipulare, violenţă sau tiranie şi din ce în ce mai dispus să se angajeze în activismul cotidian.
Comitetul pentru Pace (Writers for Peace Committee), condus de Edvard Kovac de la PEN Slovenia, comitet din care face parte şi PEN România în mod tradiţional, a fost coorganizatorul Conferinţei internaţionale PEN de la Bled, Slovenia, din mai 2011. La Belgrad, acest comitet a discutat din nou câteva chestiuni spinoase, legate de dreptul macedonenilor de a-şi numi propriul stat Macedonia, pacea în Balcanii postiugoslavi, pacea dificilă din Orientul Apropiat şi Mijlociu, situaţia tensionată a etniei kurde, divizate între mai multe state şi supusă multor vexaţiuni, tensiunile dintre PEN Israel şi PEN Palestina. În rezoluţiile pe care le-a prezentat în plen, acest comitet a cerut soluţii paşnice pentru conflictele de natură culturală, lingvistică, etnică, socială şi politică din China, Turcia, Iran sau Irak, pentru minorităţi importante, ca uigurii, kurzii, tibetanii sau bascii. PEN România a ridicat şi problema romilor şi a ostracismului social, cultural sau politic pe care prezenţa lor în numeroase state occidentale îl provoacă. O declaraţie interesantă a acestui comitet a fost şi cea împotriva tuturor formelor de terorism, nu doar cel mai invocat şi mai dramatic, adică cel politic, fie el de stat, de grup sau individual, dar şi cel mai puţin evident, terorismul insidios, adică economic, financiar sau ecologic.
Comitetul pentru Traducere şi Drepturi Lingvistice (Translation & Linguistic Rights Committee) a elaborat un scurt şi puternic Manifest pentru drepturile lingvistice, intitulat Manifestul de la Girona, în relaţie cu a 15-a aniversare a Declaraţiei Universale a drepturilor lingvistice de la Barcelona, din 1996. Intenţia comitetului este de a face să se traducă în cât mai multe limbi posibile acest manifest - care declară diversitatea lingvistică drept patrimoniu mondial ce trebuie valorificat şi protejat ca un drept uman fundamental, ceea ce nu e întotdeauna evident.
Programele menţionate şi altele cer multe fonduri, pe lângă multă organizare, coordonare şi mult voluntariat, iar PEN International nu este o organizaţie bogată. Japonezul Takeaki Hori, secretarul general PEN, a vorbit despre o strategie pe termen lung pentru atragerea mai activă de fonduri, colaborarea cu alte ONG-uri similare (de pildă The Publishers´ Circle, o reţea de editori din toată lumea) şi implicarea marilor oganizaţii precum ONU şi UNESCO în finanţarea proiectelor PEN. Cea mai mare parte din fonduri vine de la mari organizaţii, ca La Francophonie, CommonWealth Foundation, OxfamNovib şi LIRA din Olanda (active în domeniul copy-right-ului), apoi British Prisoners of Conscience Fund sau donatori anonimi. În acest context, s-a menţionat că Fondul de urgenţă (Emergency Fund), creat de PEN International în anii ´70 ca un fond de solidaritate, şi-a văzut activitatea diminuată din cauza numărului din ce în ce mai mare de centre PEN deschise şi a numărului mic dintre ele care contribuie financiar la acest fond. În 2010, mai multe PEN au reuşit să colecteze bani pentru acest fond, din care o parte a fost trimisă în Haiti, după cutremurul devastator de acolo. Tot din acest fond s-a creat un premiu de 2.500 de euro pentru scriitori sau jurnalişti dedicaţi în mod particular libertăţii de expresie.
Ascultând luările de cuvânt, multe şi impresionante, nu m-am putut împiedica să constat că reprezentanţii PEN din Africa, America Latină, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat manifestau activismul cel mai evident, participarea cea mai intensă, pentru că şi situaţia ţărilor lor este cea mai dificilă. Printre vorbitori se aflau multe femei, care au vorbit aplicat despre legătura dintre alfabetizare şi educaţie, pe de o parte, şi libertatea de gândire şi exprimare, pe de altă parte, în aceste ţări, în care lupta împotriva crimei organizate e o realitate de zi cu zi şi în care scriitorii militanţi se află într-un pericol continuu. Dar şi în Europa, destul de aproape de noi, se întâmplă lucruri îngrijorătoare cu scriitori şi jurnalişti angajaţi politic sau civic, în ţări ca Belarus, Rusia sau Turcia.
Aici trebuie să amintesc despre un proiect specific locului în care s-a ţinut congresul, Belgrad. Este vorba despre iniţiativa luată de Vida Ognjenović, preşedinta PEN Serbia, care a organizat congresul, o scriitoare cunoscută şi respectată în toate ţările ex-iugoslave, de a crea reţeaua balcanică: 13 centre PEN din regiune (între care şi Moldova şi Ciprul, dar nu şi Grecia, al cărei PEN nu a fost prezent) au decis să-şi întărească cooperarea în spiritul toleranţei şi reconcilierii. Toate tensiunile din trecut ar trebui depăşite şi o nouă fază de înţelegere mutuală ar trebui să înceapă. Această nouă reţea, coordonată de PEN Serbia, are în vedere întâlniri regionale şi traduceri reciproce, o bibliotecă Balkan PEN şi o organizaţie regională pentru membrii tineri ai PEN.
Reţeaua balcanică, Balkan PEN, şi-a mai propus să întărească importanţa premiului literar Balkanica, acordat anual în Bulgaria unui autor din regiune (şi luat de la noi de prozatorul Vasile Andru). A fost prezentat din nou programul Diversity, condus de Katica Kulavkova, preşedinta PEN Macedonia, program care a produs din 2003 încoace o serie de traduceri în limbile internaţionale şi în macedoneană, din 250 de autori, scriind în 40 de limbi mai puţin circulate: sub sloganul „Traducerea este lingua franca a lumii contemporane“, aceste texte sunt disponibile on line pe www.diveristy.org.mk. În fine, Balkan PEN a mai susţinut candidatura oraşului Sarajevo pentru a deveni Oraş Cultural European în 2014.
În cuvintele preşedintelui PEN, John Ralston Saul, Congresul de la Belgrad poate fi numit cel al reconcilierii între centrele PEN balcanice, divizate până nu demult de tensiuni grave (e remarcabil în această privinţă invitarea PEN Kosovo la Belgrad). Dar congresul a fost mult mai mult decât atât datorită multelor declaraţii şi rezoluţii luate, care au făcut cunoscute şi au susţinut situaţia scriitorilor angajaţi şi a activiştilor pentru libertatea cuvântului de pe toate continentele. Ideea unui paşaport PEN pentru scriitori, valabil în UE şi în alte ţări cu restricţii de circulaţie, a fost aplaudată în plen.
În mod binevenit, congresul a fost acompaniat serile de festivalul „Literature - Language of the World“, la care au fost invitaţi să citească scriitori cunoscuţi, dintre care am să amintesc aici doar câţiva: György Konrad din Ungaria, Ana Blandiana din România, Drago Jančar din Slovenia, Titos Patrikios şi Anastasis Vistonidis din Grecia, Amir Or din Israel, Christopher Hope din Africa de Sud, Andrei Bîtov din Rusia şi mulţi alţii. Lecturile au fost puse şi sub stindardul festivalului „Free the Word!“ (Eliberaţi cuvântul!), inaugurat de PEN International în 2008, care-şi propune să încurajeze PEN naţionale să organizeze festivaluri sub aceeaşi emblemă în ţările lor, cu susţinere financiară de la Uniunea Europeană şi de la câteva fundaţii internaţionale.
În mareea de declaraţii şi rezoluţii discutate şi aprobate, mi s-a părut că s-a pierdut cumva pe drum ideea de la începutul congresului, aceea despre direcţia PEN International în următorul deceniu, dată fiind specificitatea lui, care articulează literatura şi angajarea pentru drepturile omului. Dar poate că, de fapt, ideea aceasta a fost incorporată implicit în multiplele luări de poziţie, care au manifestat o gândire aplicată şi implicată în imediatul adeseori atât de periculos şi de urgent. Finalmente, gesturile de solidaritate şi acţiunile concrete sunt cele care contează, dincolo de sau pe lângă cuvinte. Întâlnirile dintre scriitori pot aduce cunoaştere reciprocă şi destindere, dialogul creează condiţiile pentru acceptarea reciprocă. Identitatea lingvistică şi culturală trebuie recunoscută şi respectată în toată multiplicitatea ei pentru a avea pace între comunităţi, iar identitatea se exprimă complet prin literatură, această lingua franca a lumii. Declaraţiile şi rezoluţiile PEN par într-o primă instanţă să fie gesturi frumoase şi gratuite, unii le-ar suspecta de inutilitate. Totuşi, statele doresc să dea o imagine favorabilă despre ele, chiar cele autoritare sau tiranice, şi petiţiile scriitorilor din PEN au efect, uneori imediat, alteori după ani de zile de repetare tenace a aceloraşi cereri şi exigenţe, căci până la urmă ceva se întâmplă, politicienii aud şi înţeleg despre ce este vorba şi acţionează în sensul celor cerute, chiar dacă în mod limitat. PEN nu luptă, dar dă idei politicienilor inteligenţi. Conform siglei şi statutului său, PEN International se luptă cu pana împotriva sabiei şi uneori reuşeşte.
Dialogând cu scriitori de toate rasele, limbile şi culorile, am avut impresia că Congresul PEN de la Belgrad era un fel de mic ONU al scriitorilor implicaţi. PEN International rămâne totuşi ceva unic şi rar, o mişcare pornită de jos, chiar de la mânuitorii cuvântului, o organizaţie stabilă şi de lungă durată, o reţea dinamică şi cu adevărat globală, la care din ce în ce mai multe literaturi naţionale, regionale sau minoritare vor să adere. În cuvintele prozatorului peruvian Mario Vargas Llosa, fost vicepreşedinte al PEN International şi Premiul Nobel pentru Literatură în 2010, „în vremuri de diviziune între state, PEN International este una din rarele instituţii internaţionale care ţin poduri constant deschise între culturi“. Aniversarea a 90 de ani de existenţă ar putea fi un bun prilej pentru a întări imaginea mondială a PEN ca o organizaţie literară şi pentru drepturile omului, care se preocupă activ de soarta scriitorilor, jurnaliştilor şi activiştilor pentru libertatea de expresie - acest bun spiritual recent câştigat, pentru care mai trebuie încă să luptăm. //
