De același autor
Comisia Europeană a publicat, la 22 iulie, Raportul pe justiţie. Următorul va fi în 2010. Mecanismul de cooperare şi verificare rămâne în vigoare, decizie uşor de înţeles citind Raportul, dar mai ales Anexa tehnică.
Negocierile autorităţilor române cu reprezentanţii Comisiei Europene, la nivel politic, au fost din nou fructuoase. Raportul Comisiei Europene a căpătat nuanţe, a îmblânzit tonul şi a şters cu buretele o condiţionalitate care ar fi pus în dificultate discuţiile privind aderarea la spaţiul Schengen. Cu toate acestea, citit cu atenţie, Raportul pe justiţie este suficient de dur pentru cei care vor să ţină cont de deciziile Comisiei Europene. Anexa care îl însoţeşte, un document tehnic mai puţin mediatizat, chiar dacă este publicat odată cu Raportul propriu-zis, a rămas, în cea mai mare parte, neschimbată şi arată cu claritate unde şi ce nu merge bine.
Politicienii au salutat la unison neactivarea clauzei de salvgardare, deşi pericolul era mult prea îndepărtat – abia dacă s-au ivit, într-un an de zile, voci izolate care să invoce această sancţiune. În schimb, bătălia politică s-a concentrat asupra îndepărtării mecanismului de cooperare şi verificare (MCV), un instrument de sprijin, dar mai ales de presiune, introdus de Comisie, în decembrie 2006, pentru a ţine România mai aproape de angajamentele pe care şi le-a asumat. Cu fiecare raport, experţii europeni le amintesc oficialilor de la Bucureşti unde trebuie să ajungă sistemul judiciar: să fie independent, stabil, în măsură să descopere şi să sancţioneze conflictele de interese şi să combată eficient corupţia. Menţinerea MCV înseamnă, pe de o parte, că justiţia nu e nici suficient de independentă, nici stabilă, nici eficientă, iar corupţia e sancţionată târziu şi prea blând şi, pe de altă parte, că, fără presiunea acestor controale periodice transpuse în rapoarte, năravurile nu se schimbă uşor.
Este deja al treilea an de MCV, iar experţii europeni nu dau semne că vor renunţa uşor la evaluări („este clar că îndeplinirea obiectivelor de referinţă este o sarcină pe termen lung: de exemplu, eliminarea cauzelor profunde ale corupţiei va necesita timp“, se spune la un moment dat în Raport). Experţii au devenit buni cunoscători ai sistemului judiciar românesc, au ajuns la chestiuni de fineţe atunci când analizează legăturile dintre politic şi justiţie, dar realitatea continuă să-i şocheze. Folosirea unor termeni de genul „uluitor“ (striking) din partea unor tehnicieni, atunci când au constatat că mai multe dosare – şi este dat ca exemplu cel al fostului vicepremier George Copos – zac în instanţă de ani de zile, fără să fie deschise de judecătorii de la prima instanţă sesizată, spune mai mult şi decât constatarea din Raport că este nevoie de presiuni continue pentru a se obţine rezultate. Anexa tehnică a Raportului CE este o radiografie a sistemului judiciar cu toate hibele sale. Termene prea lungi de judecată, avocaţi care abuzează de posibilitatea invocării unor chestiuni de procedură sau de neconstituţionalitate pentru a trage de timp, judecători prea generoşi cu stabilirea unor noi termene, procedura greoaie din parlament, când soseşte o cerere de începere a urmăririi penale pe numele vreunui ministru sau fost ministru, care face să se dea un răspuns în cel mai bun caz abia după 4 luni (media e de 7 luni), pedepse prea blânde pentru fapte de corupţie.
Experţii nu dau nume, nici în Anexa tehnică, nici în Raport, dar situaţia este descrisă atât de exact încât nu e nevoie de nimic în plus. Cine nu ştie despre cine este vorba când citim în Anexa tehnică despre un caz „care priveşte un fost prim-ministru“, în care situaţia este „efectiv blocată“, pentru că, la 23 iunie, parlamentul a decis că cererea procurorului general este „inadmisibilă“? Numai cine nu vrea să se regăsească în descrierile experţilor europeni spune că nu se face nicio referire la cazul său, atunci când verdictul e că parlamentul pune piedici actului de justiţie.
Lectura Raportului CE pe justiţie de către politicienii care se lansează în declaraţii alarmiste privind nedreptatea care i se face României de către nişte experţi neştiutori ar trebui însoţită obligatoriu de citirea Anexei tehnice, pentru a elimina orice dubii privind neînţelegerea realităţilor din sistemul judiciar românesc. Tehnicienii au înţeles bine şi suficient. Comisia şi-a însuşit observaţiile lor şi, chiar şi după negocierile politice, sunt destule situaţii în care nu se ascunde în spatele unor cuvinte frumoase. Din contră, spune pe şleau guvernului şi parlamentului că trebuie să adopte o lege care să prevadă eliminarea suspendării judecării cauzelor atunci când se invocă excepţii de neconstituţionalitate şi le aminteşte autorităţilor de la Bucureşti că în toamnă trebuie ales un nou preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atrăgându-le atenţia că este o ocazie propice pentru a demonstra angajamentul pentru reformă şi lansând astfel o temă de dezbatere internă, neatinsă până acum de magistraţi.
Oare ce a înţeles actualul preşedinte al ÎCCJ din fragmentul din Raport referitor la necesitatea unei schimbări în fruntea instituţiei: „va fi o ocazie propice pentru a demonstra angajamentul în ceea ce priveşte reforma şi modernizarea sistemului judiciar, precum şi privind o mai mare transparenţă a acestuia“?. A înţeles cumva ceea ce este evident pentru un cititor din afara sistemului, că sub mandatul lui reformă nu s-a făcut, sistemul a rămas încremenit şi netransparent? Problema Raportului pe justiţie şi a Anexei tehnice nu este că experţii nu înţeleg situaţia specială a sistemului autohton, ci că sunt prea mulţi, aici, în România, care se fac că nu înţeleg. //
De ce MCV?
„Comisia consideră că toate obiectivele de referinţă sunt strâns legate între ele. Scopul MCV nu este de a stabili o listă de verificare, ci de a dezvolta un sistem judiciar independent şi stabil, în măsură să detecteze şi să sancţioneze conflictele de interese şi să combată corupţia în mod eficace. Prin urmare, Comisia nu are în vedere eliminarea pe rând a obiectivelor de referinţă, ci intenţionează să conlucreze cu România până când MCV va lua sfârşit în întregime.“
Justiţie nepolitizată
„Pentru ca România să poată demonstra obţinerea de progrese susţinute, procesul reformei sistemului judiciar nu ar trebui politizat. Este necesar un consens al tuturor actorilor implicaţi pentru a permite sistemului judiciar să funcţioneze independent, astfel încât să se desfăşoare anchete imparţiale ale cazurilor de corupţie, care să ducă la hotărâri rapide şi eficace. Comisia consideră că MCV trebuie menţinut până la realizarea acestor reforme.“
Piedici în instanţe
„Felul în care instanţele au tratat cazurile de înaltă corupţie, în primul rând celeritatea procedurilor juridice, rămân problematice. Pentru fiecare dintre cele 49 de decizii finale la care s-a ajuns a fost nevoie – în medie – de 2 ani şi 26 de şedinţe de judecată. Cu toate acestea, au existat şi 6 cazuri care datau din 2004 şi 2003. Acestea sunt cazuri în care s-au dat sentinţe finale. Din 24 aprile 2009, au fost alte 462 de cazuri instrumentate de DNA care se află în variate stadii de finalizare. Este uluitor (striking) că efectiv în niciunul din cazurile care sunt de înalt interes public nu s-a ajuns la o decizie în prima instanţă, ca să nu vorbim de o decizie finală. (Printre ele se numară şi cazul unui fost vice-premier [George Copos, n.n.] pus sub acuzaţie la 6 iunie 2006 şi care se judecă de 3 ani fără ca să se fi ajuns încă la citirea capetelor de acuzare, activitatea limitându-se la chestiuni procedurale. Investigaţia DNA în acest caz a durat mai puţin de un an).
La data de 25 aprilie 2009, din cele 21 cazuri deschise împotriva unor foşti sau actuali membri ai guvernului şi parlamentulului trimişi în judecată începând cu 2006, numai într-un caz s-a dat o hotărâre în prima instanţă. 7 cazuri au fost trimise în judecată în 2006 şi 5 în anul 2007. Unele dintre cazuri au fost suspendate de mai multe ori, iar în alte cazuri a fost nevoie să se ceară aprobarea Parlamentului (...).
În special judecarea cazurilor la nivel înalt este de durată, ca urmare a frecventelor cereri ale avocaţilor aparării pentru amânări. Excepţiile de neconstituţionalitate sunt ridicate în mod frecvent, la fel cum e cerut transferul judecăţii de la o instanţă la alta şi asta de mai multe ori. Proiectul de lege care ar elimina suspendarea proceselor în timp ce Curtea Constituţională deliberează asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a fost respinsă de Senat la 4 mai 2009. (...)
Sentinţele continuă să îngrijoreze, în condiţiile în care pedepsele pronunţate de instanţe sunt inconsitente şi nedescurajante. O analiză amănunţită efectuată de DNA indică faptul că 71% dintre hotărârile definitive pronunţate în 2008 erau condamnări cu suspendare, în timp ce 58% dintre condamnări erau la nivelul minim sau sub nivelul minim special.“ (Anexa tehnică a Raportului CE)
