Așteptându-l pe... mecena

Poate, oare, un parvenit să devină mecena? Cum să facă operă de binefacere culturală persoane care fie nu au noțiunea valorii, fie o ignoră fără scrupul?

Dincolo de confuzia postmodernă și criza economică, lumea occidentală ne propune un model pe care deocamdată îl ignorăm: mecenatul contemporan. O formă de ci­vi­li­zație pe cât de înrădăcinată în tradiție, pe atât de bine adaptată prezentului. Da­că, în Lumea Nouă, bogații investesc mai ales în proiecte care să le consolideze cul­tura relativ tânără, Vechiul Continent se axează pe conservarea uriașului pa­tri­mo­niu euro-mediteranean, a cărui vechime îl face pe cât de valoros, pe atât de vul­nerabil. În oricare dintre accepțiuni, acest fenomen de societate prilejuiește cons­ta­tarea că cele două regnuri teoretic dis­juncte în capitalism (banul și spiritul) se pot încă re-întâlni benefic, așa cum se în­tâmpla în epoca marilor creații sau ctitorii premoderne.

De altfel, în America, W. Buffet și Bill Gates au dat deja tonul schimbării de statut al marilor averi, țesând chiar, în dialog cu tinerele generații, un fel de nouă filosofie a câștigului, dar și în Eu­ropa, implicarea tot mai intensă a banului privat în păstrarea identității culturale ge­nerează, de fapt, o nouă mentalitate. In­teresant este, bunăoară, în Franța, cazul unui mecena fără frontiere, precum Aga Kahn, creatorul Fundației pentru Sal­va­rea Domeniului de la Chantilly - al cărui sistem hidraulic de sec. XVIII l-a repus în funcțiune, din pură pasiune, acum câțiva ani. În Italia, miliardarul Diego della Valle (creatorul pantofilor Tod’s) înțelege nor­mal să investească peste 8 milioane de eu­ro în grandioasa restaurare a Colosseu­mu­lui, în timp ce renumita Casă Fendi a lan­sat un program de recondiționare a fân­tâ­nilor Romei, care va debuta cu mitica Fon­tana di Trevi, printr-o operațiune es­ti­mată la 2,5 milioane de euro. Mari grupuri franceze, precum Bouygues sau Vinci, sunt și ele prezente constant pe șantierele de restaurare patrimonială, așa cum, în 2008, fabricantul de ceasuri Bréguet re­aducea pe speze proprii la lumină, în toa­tă splendoarea, Micul Trianon, de la Ver­sailles.

Nu doar exemplele nominale sunt re­le­van­te în ceea ce privește mobilizarea pe tă­râ­mul mecenatului de azi, ci și formele adi­a­cente, instituționale sau asociative care se înmulțesc constant. Astfel, au devenit cu­rente așa-numitele „apeluri la mecenat“ ca­re, prin intermediul unor fundații sau mu­zee, salvează de la deteriorare sau în­străinare obiective de patrimoniu na­țio­nal. Una dintre cele mai spectaculoase rea­lizări în acest spirit o constituie re­cons­trucția, la Londra, după circa patru secole de la distrugere, a Teatrului „The Globe“, în forma identică celei din vremea lui Shakespeare. O acțiune realizată prin ac­ti­vi­tatea Trustului „The Shakespeare Globe“, creat de un american în anii ‘70 și care, timp de peste 20 de ani, a adunat fonduri private pentru minunata restituire, fi­na­lizată în 1997. Dacă, pe de altă parte, ma­joritatea marilor companii au astăzi în or­ganigramă și un departament de mecenat, pentru gestionarea și ierarhizarea prio­ri­tăților, merită subliniat că, în Franța, ti­tlul de „Mare mecena al Ministerului Cul­turii și Comunicării“ reprezintă o m­o­ti­vație în plus, pentru orice potențial par­ti­cipant la această formă superioară de par­teneriat public-privat. Desigur, complexa gamă a mecenatului contemporan se spri­jină în Occident pe o legislație adecvată, care acordă facilități fiscale celor implicați în acest tip de acțiune. Dar, în același timp, este limpede că, la scara exemplelor ci­ta­te, simpla degrevare de impozite sau pu­bli­citatea nu pot fi, în sine, motive suficiente pentru a pune la bătaie milioane, într-o res­taurare sau o reconstituire. Mecena zilelor noastre sunt personalități sau en­tități care, prin educație, intuiție și ge­ne­rozitate, înțeleg sensul profund al in­ves­tiției pe termen lung, în creație, educație sau patrimoniu. Acceptând ca retur, îna­inte de orice altceva, prestigiul valorii.

Răsfoind Topul anual Forbes România 2013 (această oglindă a creșterii și descreșterii marilor averi apărute în doar două decenii de postegalitarism absolut), unul dintre nu­meroasele prilejuri de uimire este chiar acesta: cum se face că, între atâtea con­siderabile averi, nu avem măcar câțiva me­cena demni de acest nume?! Dacă res­pectivul Top ar include, undeva, o adden­da de psiho-sociologie a îmbogățirii, s-ar dezlega probabil multe explicații. Cum în­să problema nu se pune, rămânem la cu­getarea de bun-simț. Întrebarea legitimă „cum s-au clădit asemenea imperii, la atât de scurt timp după căderea unui regim ca­re a confiscat și a interzis programatic ori­ce formă de avuție privată?“ e prima care se ivește în minte, iar ea presupune ana­liza rețetei secrete a kapitalismului dâm­bo­vițean, pe care numai harul unui Alecu So­lomon a putut-o aborda frontal și fără drept de apel (revedeți-i filmul!).

Ceea ce observă însă oricine, mai ales la vârful piramidei cu pri­cina, este caracterul neorganic, nemuncit al bogăției acumulate. Fondul ei de speculă, dar și „chi­rițismul“ celor care, trezindu-se deodată stăpâni pe munți de bani, degrabă au im­pus (via mass-media) și comportamentul social aferent: lux, ostentație, mer­can­ti­lism, aroganță, iresponsabilitate, lăcomie, dispreț față de cultură. Tocmai pentru a nu minimaliza reușita în afaceri a multor concetățeni care s-au adaptat admirabil eco­nomiei libere, devenind în mod au­ten­tic prosperi, trebuie să-i punem sub lupă pe aceia care... grobian au adunat averi neverosimile și tot grobian le adminis­trea­ză.

Iată-ne, astfel, ajunși la următoarea i­­n­te­rogație, în ordine logică. „Cum au socotit de cuviință multimilionarii noștri să fruc­tifice bănetul venit peste noapte?“. Topul Forbes 2013 listează, în dreptul fiecărui bo­gătaș-fruntaș, tipul de activități în care este implicat. Un numitor comun al aces­tora reflectă calitatea antreprenorială me­diocră, necreativă a posesorilor de averi, interesați să-și crească bogăția cât mai ra­pid și fără sudoare: imobiliare peste imo­biliare, terenuri, concesionări auto, mass-media, bănci și, nu în ultimul rând, că­pu­șarea statului sau a fondurilor europene. Pe acest fundal, nedumeririle noastre ini­țiale se mai limpezesc. Poate, oare, un par­venit să devină mecena? Cum să facă ope­ră de binefacere culturală persoane care fie nu au noțiunea valorii, fie o ignoră fără scrupul? Se va spune: bine, dar unii au creat fundații, burse, au făcut biserici. Aces­te forme fără fond nu reprezintă însă un răspuns, atât timp cât ele s-au dovedit simple trambuline de marketing mediatic, practicat tendențios și neconsecvent. Pe de altă parte, faptul că un Ion Țiriac n-a ținut să afle cât tezaur național în para­gi­nă ar fi avut nevoie de sprijinul său fi­nan­ciar e desigur trist, dar explicabil prin ca­riera sa grăbită, de sportiv. În schimb, în cazul rafinatului arhitect și profesor Dinu Patriciu, e greu de acceptat că, de la al­ti­tudinea celor două miliarde de euro pe ca­re i-a deținut, nu poate consemna o mi­nimă inițiativă de mecenat dintre atâtea posibile, legându-și mai degrabă numele de eșecul lanțului „mic.ro“ sau al Trus­tu­lui „Adevărul“. Ce e drept, la acest ca­pi­tol răspunderea se împarte între ul­tra­bo­gații inapți cultural și o clasă politico-ad­ministrativă majoritar semidoctă. Această nefericită chimie explică absența pre­lun­gită a unei legi a mecenatului, într-o ța­ră cu atâta patrimoniu periclitat sau des­figurat. Indiferența lamentabilă a „aleșilor poporului“ e ilustrată și prin faptul că uni­cul reper în domeniu îl constituie Legea spon­sorizării din 1994 (!), vag react­u­a­li­zată în 2007. Pe care, de altfel, niciun mi­nistru al Culturii de până acum nu a lup­tat să o aducă la standarde europene.

Din tabloul mai degrabă sumbru conturat până aici, ar putea re­ieși că România nu mai are șan­se de sincronizare cu me­ce­natul contemporan. Nu cred că e așa. Există în trecutul nostru, deopotrivă îndepărtat și apropiat, mărețe modele de studiat, de la Brâncoveanu până la Gojdu, Elias sau Fundațiile Regale. Chiar li­mi­tân­du-ne la scurta istorie a statului modern, vom găsi exemple de altruism cultural, la cel mai înalt nivel. Între ele - povestea Ate­neului Român, admirabilă operă de me­cenat colectiv, care ar trebui să figureze, detaliat, în orice ghid turistic al Capitalei. La doar 125 de ani de la inaugurarea edi­ficiului încă nedislocat de pe cartea poș­tală simbolizând Bucureștiul, ne putem în­treba ce s-a schimbat oare, atât de pro­fund, în societatea românească încât as­tăzi să privim către acel februarie 1888 ca spre o glorie definitiv apusă?! Printre cei care ne datorează explicații sunt in­te­lec­tualii rafinați ai prezentului, care îi lasă pe virtualii mecena, orbiți de lux și in­sen­si­bili la așteptările noastre, să creadă că a fi este egal cu a avea. //