Când strada nu ne dă pace

Manifestațiile pașnice agregate la începutul lui septembrie în toată țara reprezintă, atât pentru simpatizanți, cât și pentru critici, un fenomen de societate imposibil de trecut cu vederea. Amploarea, perseverența și civismul lor ne-au lăsat gură cască pe toți, cu atât mai mult cu cât nimeni nu credea că societatea românească mai posedă resurse pentru așa ceva.

Drama Pieței Universității din 1990, când mi­nerii puneau căluș democrației spon­tane, a frânat vreme îndelungată procesul de reactivare autentică a societății civile. Dovada fiind faptul că, în acest răstimp, mișcările co­lective de orice fel s-au re­marcat prin lipsă de vlagă sau vulnerabilitate la ma­nipulări. De atunci încoace a trecut, însă, aproape o generație. Copiii sau nou-năs­cuții de ieri sunt, azi, oameni activi, eliberați de complexele părinților și că­rora un Ion Iliescu nu ar mai îndrăzni să le adreseze măcar un cu­vânt. Surpriza declanșată pe plan social, în urma deciziei guvernamentale de a da undă verde exploatării de la Roșia Mo­n­tană, reprezintă (dincolo de scânteia de­clan­șatoare care putea, sau risca să fie al­ta) o problemă în sine, pe care formatorii de opinie au datoria să o abordeze în toate implicațiile ei.

Oricât de talentat, cultivat sau apreciat ar fi un scriitor, atunci când decide să co­boa­re în cetate, asumându-și onoranta pos­tu­ră de editorialist, e preferabil, spre binele tuturor, să-și pună la bătaie discer­nă­mân­tul și echilibrul, pentru a drămui cât mai just situații precum cea menționată; căci opinia sa va deveni, pe baza argumentației respective, și a altora - mai mulți sau mai puțini. În Observatorul cultural din 10-16 octombrie, bunăoară, d-l Bedros Hora­sangian aplică „protestelor de toamnă“ mai degrabă stilistica prozatorului care este decât grila ceva mai atentă a jur­na­listului care, de câțiva ani buni, se dorește a fi. Astfel, tușele sale inconfundabile, ze­flemist-ironico-sceptice, minimalizează fă­ră a sta pe gânduri tentativa de reîn­che­gare a societății civile la care asistăm. Sem­nalând buna calitate a protestatarilor care navighează pe străzi și bulevarde de câ­te­va săptămâni încoace (ti­neri „cu studii medii-su­pe­rioare din mediul ur­ban“; o populație din care „lip­sesc figurile de «oa­meni ai muncii» ce dă­deau fiori în anii ‘90“), d-l Hora­san­gian nu merge însă mai de­parte cu analiza celorlalte diferențe majore, în con­tex­tul mișcărilor sociale din ultimele două decenii. Omi­te de exemplu că, nici puse laolaltă, de­monstrațiile sindicale din 2010, cele po­li­tic-electorale din iarna lui 2011 și vara-toamna lui 2102 nu vor fi adunat atâtea mii de români câte s-au adunat spontan, săp­tămâni la rând, în mai multe orașe si­multan, cu lăudabilă coerență de atitudine și fără derapaje.

Trece cu vederea, apoi, situarea supra-partinică și solicitarea unei schimbări de atitudine față de cetățeni a întregii clase politice! Punând la îndoială gra­vitatea sau importanța Roșiei Montane ca punct de plecare al neliniștii sociale, Bedros Horasangian încearcă să priceapă „ca­re e chichirezul cu demonstrațiile“, dar scriitorul coborât în cetate nu vrea să va­dă două lucruri: pe de o parte, că Roșia Montană e la fel de valabilă și ca pretext, și ca motiv al unei acțiuni civice durabile; iar pe de alta, că generația care dă glas ac­tualului val de nemulțumiri țintește mult mai sus decât rezolvarea crizei (strategice, altminteri) din Apuseni sau cea a mai­da­ne­zilor. Foarte curios că, la interogația apa­rent sinceră: „Cât de reală este revolta și care este miza ei, cine sunt protestatarii și ce vor, la urma urmelor?“, d-l Hora­san­gian nu-și pune problema să răspundă, eventual, în cheia mai amplă a unei ve­ritabile treziri a conștiințelor. Ceea ce îl de­ranjează este că „cianurobicicliștiiroșia­montaniștii“ - acești autori de „răsuceli stradale cu pancarte și marșuri de tot fe­lul“ - rămân cam... nedelimitați și căl­di­cei. Fapt care ne-ar pune într-o stranie com­parație cu Grecia, unde „grupurile anarhist-troțkiste sau cele de extremă stângă sunt bine definite și luate în co­limatorul autorităților, pentru că de fie­care dată și cu orice prilej - ei recurg la violențe stradale. În România nu s-a ajuns la asta și în opinia mea e puțin pro­babil ca juna intelocrație manifestardă să aibă astfel de porniri belicoase“ - își con­tinuă Bedros Horasangian paralela, nu înțelegem prea bine de ce... Pentru a nu-și lăsa totuși editorialul fără concluzie, dar ne­fiind dispus nici să-și lărgească abor­darea relativizantă, autorul alege (contrar așteptărilor celor care îi cunosc finețea in­telectuală) sfera banalului partizanat, con­form căruia, una peste alta, manifestațiile re­cente nu ar avea ca „target“ decât USL, iar ca „beneficiar unic“ pe Traian Băses­cu...

Analiza reductivă a fenomenului „străzii“ din România ultimelor săptămâni, pro­pu­să de Bedros Horasangian în Observatorul cultural, pare a fi mai degrabă rezultatul unei stări de spirit a creatorului plictisit de gesticulația lumii în care trăiește, decât o analiză nuanțată a situației concrete. Iar, în acest caz, vina nu este doar a lui. Dacă, în primele săptămâni din sep­tem­brie, asistam la o nesperată deschidere a mass-media (televiziuni, ziare) către dis­cursul activiștilor anti–Roșia Montană, ca­re subliniau convingător, de fiecare dată, că scopul protestului lor nu se reduce la atât, în ultima vreme s-a așternut, din nou, o stranie indiferență față de vocile societății civile. Faptul că nu ne vine mul­tora să credem ceea ce se întâmplă azi în stradă este, de fapt, rezultatul a peste 20 de ani de hibernare, de-a lungul cărora opinia... civică a fost ignorată la toate eșa­loanele puterii. Esențial este acum să re­dobândim acest reflex vital al traiului în ce­tate. //