Cum învățăm să învățăm istoria recentă?

O privire asupra bibliografiei contemporane ilustrează cât de puține încercări de istorie globală a comunismului au fost făcute de către autori români, într-un sfert de veac.

Destinul a vrut ca tocmai în februarie 2014, când tatăl meu ar fi împlinit 90 de ani, să citesc la CNSAS, după îndelungi amânări, dosarul său de anchetă penală din 1957. Cele şase volume burdușite cu interogatorii, procese ver­bale sau declarații, care mi-au fost puse în față, vi­zau opoziția unui grup de tineri români, pe valul Re­voltei din Ungaria din 1956. Lotul X. Tatăl meu nu era un personaj central al gru­pării, făcând parte din cer­cul celor tatonați în ve­de­rea unei ulterioare coop­tări. Deconspirat în această calitate de că­tre însuși șeful grupării pus sub anchetă, părintele meu s-a trezit în situația de a re­cunoaște la rândul său puținele lucruri care apucaseră să se petreacă. Fără a ști ci­ne îl aruncase în vizorul Securității. Astfel încât toată viața l-a torturat slăbiciunea mărturiei depuse atunci în detrimentul unui confrate de baricadă, care avea să fie condamnat. Stabilind însă, prin mi­nian­cheta mea în arhive, cronologia corectă, am văzut inversându-se balanța răs­pun­derii morale. Și totuși, la întrebarea „cine a greșit mai mult?“, nu există răspuns. Toți cei prinși în țarcul „jocului cu oa­meni“ al sistemului represiv au fost vic­ti­me. Scala suferințelor pricinuite de co­mu­nism este uriașă - de la procese de con­știință, la torturi fizice sau psihice. Cazuri mult mai grave decât cel al tatălui meu abundă în istoria recentă. Stă mărturie vasta literatură carcerală mărturisitoare. Pe de altă parte, numeroase familii ascund încă traume nevindecate din trecut, chiar dacă durerea le-a devenit o a doua haină. În 1985, un alt opozant și tată, ing. Gh. Ur­su, murea în urma torturilor aplicate de an­chetatori în beciurile Securității ceau­șiste. În pofida evidențelor și după zeci de ani de eforturi, fiul său Andrei nu a izbutit să dărâme complet zăgazurile conivențelor care îi protejează încă pe cei vinovați. Ase­menea, notoriul disident Vasile Paraschiv de­ceda în 2011, fără a fi reușit în peste do­uă decenii de democrație să obțină câștig de cauză în justiție pentru atrocitățile în­du­rate în anii ‘70–‘80. Este greu (dacă nu im­posibil) de stabilit o ierarhie a su­fe­rin­țelor omenești și nu acesta e scopul cer­ce­tării atente a trecutului comunist - des­ti­nul fiecărei persoane fiind irepetabil și ne­pătruns. În schimb, pe fundalul mi­li­oa­ne­lor de vieți secerate sau mutilate în mod con­certat de-a lungul epocii to­ta­li­tare, cercetătorii sunt chemați să analizeze și să ordoneze cât mai just problematica pentru a reconstitui adevărul, a înțelege ce și de ce nu trebuie să se repete în viitor.

Istoria comunismului românesc se scrie greu. Este, prin excelență, Personajul „în căutarea unor autori“; deși, la noi, se pune doar problema unei ju­mătăți de secol de evenimente re­cen­te, bine documentate. O privire asupra bi­bliografiei contemporane ilustrează cât de puține încercări de istorie globală a co­mu­nismului au fost făcute de către autori ro­mâni, într-un sfert de veac. Încercând un inventar (chiar dacă nu exhaustiv), vom pu­tea aprecia cu atât mai mult efortul ce­lor care s-au încumetat într-un demers mai cuprinzător: Istoria comunismului în Ro­mânia de Victor Frunză, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a co­mu­nis­mului românesc de Vla­di­mir Tismăneanu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului ro­mânesc de Adrian Cio­ro­ia­nu, Raportul Comisiei pre­zidențiale pentru analiza dictaturii comuniste (vo­lum colectiv), Cartea Nea­gră a Securității de Ion Mi­hai Pacepa. Pe lângă aces­tea, se pot consemna lu­crările „fără sintaxă“, de tip enciclopedic, precum: Dicționarul în 11 volume Vic­ti­mele terorii comuniste. Arestați, tor­tu­rați, întemnițați, uciși de Cicerone Io^­ni­țoiu, Cronologia și geografia represiunii. Recensământul populației con­cen­tra­țio­nare din România 1945-1989 de Romulus Rusan, Banalitatea răului. O istorie a Se­curității în documente de Marius Oprea, Enciclopedia regimului comunist, editată de Institutul Național pentru Studiul To­ta­litarismului. Nu susțin sub nicio formă că, din 1990 încoace, nu s-a scris enorm des­pre vechiul regim. Dimpotrivă. Pe lân­gă neprețuitul fond memorialistic – care de altfel constituie o nobilă formă de „vo­luntariat“ pe tărâmul istoriografiei re­cen­te -, s-au redactat valoroase studii sau cărți, axate însă pe anumite perioade sau teme. Se pot lista zeci de titluri de maxim in­teres. Carența pe care o exprim privește coa­gularea unei viziuni totalizante și coe­rente, chiar dacă dureroase sau com­pro­mițătoare pentru unii, asupra comu­nis­mului românesc în ansamblu, viziune pe care numai istorici de profesie și de pres­tigiu o pot realiza și legitima. Prin lucrări de referință. În acest context, meritele jur­nalistului Victor Frunză, al politologului Tis­măneanu, al scriitorului Romulus Ru­san sau al fostului spion Mihai Pacepa sunt cu atât mai mari cu cât, de pe acest raft esențial al bibliotecii comunismului, lipsesc nume majore de istorici precum Lu­cian Boia, Șerban Papacostea, Neagu Dju­vara, Florin Constantiniu, Matei Ca­za­cu sau mai tânărul Adrian Niculescu. (Mi­tologia științifică a comunismului este, bunăoară, o carte captivantă a prof. Boia, dar propune ca perspectivă istoria ima­gi­narului, iar referirile la perioada co­mu­nistă, din volume precum De ce este Ro­mânia altfel? sau Capcanele istoriei, sunt de natură fragmentară.)

Una dintre sursele unui ase­me­nea dezechilibru este de natură ideologică. Prea multe tabuuri în istoria ultimei jumătăți de se­col XX, prea multe „depuneri“ în compoziția actuală a societății, pentru ca ele să nu perturbe spiritele. Prea ac­centuată, încă, fractura între „obsedantul deceniu“ și dictatura ceaușistă. Pe de altă parte, absența unui corpus istoriografic so­lid care să atace „holistic“, cu detașare pro­fesionistă istoria recentă încurajează indirect ambiguitățile sau manipulările la care fac apel agitatorii stindardului nos­talgic. Pe acest teren fragil, instituții pre­cum CNSAS sau IICCMER nu reușesc să-și exercite menirea cu suficientă acuratețe. Răspunderea majoră în acest sens îi revine clasei politice, care nu scapă de sub lupă aceste foruri, menite, în principiu, să cla­rifice memoria colectivă prin decelarea trans­parentă a adevărului istoric. Dar, din­colo de ingerința fie și camuflată a po­li­ticului, lipsa unei susțineri avizate din par­tea elitei istoriografice face situația cu atât mai vulnerabilă. Încă din 1999, când a fost creat Consiliul Naţional pentru Stu­dierea Arhivelor Securității, respectiv din 2005, când a luat naștere Institutul pen­tru Investigarea Crimelor Comu­nis­mului din România (devenit IICCMER în 2009), societatea s-a trezit periodic în mo­mente de cumpănă, neînțelegând ce grilă de criterii guvernează seria dezvăluirilor. Din ce motiv, bunăoară, CNSAS se relansa pe piață în 2006 prin demascarea haotică a unor informatori ai Securității din rân^­dul intelectualilor publici, și nu începea crucialul proces al deconspirării, de la vârful piramidei represive - procedură sub­stanțial facilitată de transferul ar­hi­velor Securității la CNSAS? De ce oare, abia în aprilie 2013, IICCMER anunța cu sur­le și trâmbițe faimoasa listă a celor 35 de torționari din temnițele anilor ‘50, pen­tru ca, de-a lungul unui an întreg, să ni-i picure unul câte unul, la distanță de săp­tă­mâni sau luni? Azi Vișinescu, luna viitoare Ficior, apoi Sebestyen, iar după încă o vre­me, Cormoș? Până acum, doar patru, din cei 35... De ce nu s-a optat pentru pu­bli­carea sau prezentarea științifică a res­pec­tivei liste în ansamblu, ca să înțelegem mai bine fenomenul tragic pe care îl ilus­trează? De ce nu s-a făcut acest lucru în urmă cu şapte ani, când ultraoctogenarii acuzați acum de crime în masă ar mai fi fost cât de cât „apți de pedeapsă“ (pentru a relua oportuna sintagmă a lui Gabriel Liiceanu)? De ce IICCMER nu anunță și o listă cu șefi ai Securității (încă vitali) din anii ‘70-‘80? De ce totul arată trunchiat și parțial, în condițiile în care, de pildă, lista atribuțiilor IICCMER (afișată pe site) cu­prinde circa 30 de puncte în care abundă formulări pretențioase de tipul: „ana­li­zează de o manieră riguroasă și știin­ți­fică memoria regimului comunist din Ro­mânia“; „dezvoltă și încurajează cer­ce­tarea științifică și studiul avansat în do­meniul istoriei comunismului“; „sprijină constituirea unor mecanisme educ­a­țio­nale și de informare, destinate să pro­mo­veze memoria perioadei comuniste“; „exa­minează, analizează comparativ, or­ganizează expoziții memoriale, reuniuni“ etc. Evident, nu sunt nici prima și nici ultima care să ridice asemenea întrebări. Alții mai avizați au făcut-o înaintea mea, ca dovadă că, într-un interviu de pe zia­re.com, președintele executiv al IICCMER, Andrei Muraru, solicitat să explice de ce nu face publică lista integrală, preferând maniera „torționarilor la bucată“, răs­pun­dea ingenuu: „...vă dați seama, dacă am face acest lucru, am merge la vânătoare cu zurgălăi, cum se spune. Trebuie să existe o anumită strategie, pentru că oa­menii se pot ascunde, pot pleca din ța­ră...“. Quod erat demonstrandum.

Revenind la cazul simbolic evocat la început, extragem morala din­tr-un articol de pe con­tri­butors.ro, în care V. Tis­mă­nea­nu pune inatacabil punctul pe „i“: „Testul mare acesta rămâne: vor lup­ta acești artiști ai minciunii pentru pe­depsirea asasinilor lui Gh. Ursu, în 1985? Vor accepta ei faptul că Securitatea lui Ceau­șescu a fost la fel de criminală, la fel de nocivă precum cea în care au făcut carieră Enoiu, Bistran, Vișinescu? Că nu au existat două Securități, așa cum se străduiesc să demonstreze scribii res­tau­rației ceaușiste?“. Limba franceză are o ex­presie sugestivă: „faire l’amalgame“. Con­fuzia planurilor este unul dintre viciile dezbaterii sociale, azi, la noi. Numai is­toria „sinceră“ și integrată a co­mu­nis­mu­lui românesc ne poate învăța să-l în­țe­legem. De la A la Z. //