Cum să ne iubim țara?

Nu e ușor să iubești convingător o patrie. Ne-au dovedit-o toți cei care au suferit și creat, din dragoste pentru ea. În schimb, e banal să ai pretenții pe care nu le meriți sau să faci rău mimând binele. Numeroasele exemple la acest capitol ar întina însă momentul jubiliar căruia i se dedică aceste rânduri.

Ziua de 1 Decembrie 2013 este ideală pen­tru a ne pune această întrebare, în oglinda celor 95 de ani scurși de la Marea Unire. O vârstă la scară umană, anii unei vieți de om frumos împlinite, în arcul căreia, însă, istoria a pulsat dramatic, iar so­cie­tatea a comis saltul într-o nouă eră. Față către față cu prezentul, anul 1918 ne ara­tă în primul rând că dra­gostea de țară nu este apa­najul castei autohtonilor și că străinul poate iubi pa­tria de adopție chiar mai temeinic decât mulți dintre locuitorii ei de drept. Monarhii noștri cu origini nelatine ne-au înțeles și ne-au slu­jit interesele, cu prețul propriilor nostalgii sau voci ale sângelui, iar în mai puțin de un secol au impus câteva modele neec­hi­valate ulterior, în ceea ce privește ex­pre­sia devotamentului înalt. Carol I, Carmen Sylva, Ferdinand I, Regina Maria au iubit poporul român prin fapte și abnegație, fă­ră demagogie și, nu în ultimul rând, prin adaptarea confesională la ortodoxie. Ca do­vadă că, între urmașii lor, un loc luminos îl ocupă Principesa Ileana – cea care, prin crucea unei vieți purtate cu demnitate, dar și prin asceza sa constructivă, a de­ve­nit mesagera ortodoxiei în inima Americii, ctitorind acolo, cu prețul propriei să­nă­tăți, Mânăstirea cu hramul „Schimbarea la față“, de la Elwood City. În tulburătorul face à face 2013/1918, ne putem așadar în mod legitim întreba (cum probabil mulți o fac): Ce ar fi fost... dacă România Mare ar fi rămas regat, neclintită din granițele de atunci? Deși o asemenea interogație pa­re, azi, de-a dreptul absurdă, trebuie să recunoaștem că simpla ipoteză a unei con­tinuități, fie și într-un „trecut virtual“, stârnește fiori în suflet, greu de stăpânit.

Depășind momentul de visare, e limpede că fractura comunistă a răvășit nu doar valorile încă fragile ale României moderne, dar și pe cele ale istoriei noas­tre vechi. Ciuntindu-le semnificația și con­formându-le purei demagogii ideologice. Suprapunerea Partidului cu Patria și, ul­terior, cu Persoana Conducătorului Iubit a viciat la bază realitatea patriotismului - a cărui însemnătate istorică a ajuns să fie ignorată sau denaturată. Poezia lozincardă „tip serbare“ sau imnurile „tip stadion“ nu au reprezentat, pentru generații întregi de tineri, decât o obligație înghițită cu re­semnare, dincolo de ecranul căreia marea lor majoritate nu mai avea cum să per­ceapă deosebirea între fals și autentic. În plan formativ, stricta decupare politically correct a istoriei și a literaturii, pro­to­cro­nismul sforăitor și cenzura ca mod de via­ță au alcătuit acel mixtum fatal pentru con­științe, văduvind o mare parte a so­cie­tății de accesul firesc la... propria iden­titate națională. Asta nu înseamnă că nu ne-am iubit țara, în comunism, din pri­ci­na regimului. Sau a lui Ceaușescu. Dar am iubit-o plângând și plângând-o. Cu du­rere, milă, mânie, neputință, frică și frus­trare. Am iubit-o ca prizonieri sau (auto)­exilați, dezinformați și/sau amenințați. Pen­tru cei care însă, din varii motive, nu au trăit comunismul ca pe o carceră, com­portamentul de fațadă de atunci e mul­­­țumitor și astăzi. Consemnul trico­lo­ru­lui arborat la ferestre, din ordinul TV al An­te­nei 3 (menit a-i ralia pe „inițiații în mis­te­rele iubirii de neam“), este încă productiv, tocmai fiindcă acea mentalitate nu a dis­părut. Așa cum pa­trio­tis­mul aulic-ostentativ al unui Adrian Păunescu renaște, la aproape un sfert de veac după ‘89, din pro­pria cen­ușă. Forma fără fond ideo­lo­gi­că a subminat temelia iu­bi­rii de țară, din­colo de gra­nițele sistemului politic ca­re a generat-o. Iar lipsa unei culturi a ade­vă­rului și a me­moriei sincere, din pre­zent, nu face decât să învârtă cuțitul în rană.

Dragostea pentru popor și patrie nu e o abstracțiune. Iar mândria de a fi român nu e ceva de la sine înțeles. Ba mai mult - ea poate dobândi, la o adică, un dureros pandant în... rușinea de a fi român. Co­munismul ne-a învățat să ne prefacem și să mințim. Printre multe rele de lungă du­rată pe care le-a sădit în corpul societății, se află decalajul funciar între vorbe și fapte. Vorbim, vorbim, vorbim - fără să cre­dem în ce spunem, fără a ne ține de cuvânt, sau făptuind mult prea puțin în ra­port cu ceea ce rostim. Manipularea me­diatică actuală favorizează evident această meteahnă, iar rezultatele se văd cu ochiul liber. Iată de ce, revenind la întrebarea „cum să ne iubim țara, în 2013?“, răs­pun­sul nu poate fi decât: să o iubim concret! Fără poncife sau declarații rânjite, fără ploconire de ochii lumii la moaște sau în ceremonii trase de păr. Ancorându-ne, fiecare după puteri și afinități, în demnele modele, din trecut sau prezent, pe care istoria ni le pune dinainte. Căci patria se clădește prin oameni. Și se demolează prin altfel de oameni.

Un motiv temeinic pentru a ne prețui sin­cer istoria și a ne dori să-i fim de folos poar­tă nu­mele: Brâncoveanu. Domn lu­minat, mecena și martir-mul­tiplu – unic probabil, prin jertfa familială înșesită. Mulți domnitori au fost viteji și ctitori, dar precum Constantin – tatăl a 11 copii și mentor al renașterii valahe – nu știm mulți; iubindu-l într-atât pe Hristos, încât să-i dăruiască viața vlăstarelor sale, așa cum îl pomenește Gh. Șincai (în Cro­nica românilor și a mai multor nea­muri), spunând: „Iată, toate avuțiile și orice am avut am pierdut! Să nu ne pier­dem însă și sufletele! Stați tare și băr­bătește dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte! Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte a murit! Credeți tare întru aceas­ta și nu vă mișcați, nici vă clătinați din credința voastră, pentru viața și lumea aceasta“. Iubirea de țară și credință ar face ca anul viitor, al celor 3 secole de la martiriul din Istanbul, să prilejuiască o în­florire pe măsură a bibliografiei autohtone atât de sărace, despre ctitorul Academiei Domnești din București și al atâtor așe­ză­minte fondatoare. (Istoria sinceră a po­po­rului român, a lui F. Constantiniu, acordă acestui episod capital un singur rând!). În seria de suflet, ar urma Brâncuși, altă că­lăuză către sensurile adânci ale dragostei de neam. Refuzul Academiei Române, din 1951, de a accepta testamentul prin care Ar­tistul dona statului operele sale este și azi mostra perfectă a ipocriziei regimului co­munist, care nu putea judeca decât par­tinic. Nicidecum patriotic. De aceea, o reparație corespunzătoare e stringentă, indiferent de forma pe care ar lua-o, chiar și tardiv, în zilele noastre. Cum ar fi, de pil­dă, prin crearea unui Centru In­ter­național de Artă Modernă „Brâncuși“, în Capitală. Câtă iubire de țară ar adăposti! Un alt prestigios B: Bernea, a cărui operă postumă zace în depozite, în loc să fie ex­pusă la vedere, spre folosul celor dezo­ri­entați, care nu mai știu să privească mi­nunea lumii. Un pictor - iubitor al naturii, al țăranului, al satului, al grădinilor, al dealurilor, al hranei, al crucii. Un creștin-ortodox, în dialog continuu cu Roma bizantină. În fine, un rafinat om, periclitat de uitare, într-o țară a delăsării axio­lo­gice. Mergând mai departe în căutarea motivației de a ne iubi unii pe alții, in­trăm în muzică prin Enescu, cel auto­exilat, pe care însă Festivalul îl re­cu­pe­rează admirabil, în numele nostru, al tu­turor, o dată la doi ani (fără suficient ac­cent pe componistică, din păcate!). Me­mo­riile sale, depănate în convorbirile cu Ber­nard Gavoty în anii ‘50 la Paris, reprezintă un summum de noblețe, din care orice patriot actual se poate inspira, fără a da greș: „În clipa în care îmi închei cartea amintirilor, mă întorc spre trecut, arunc o ultimă privire vieții mele; am povestit - cu grija de a pune faptele înaintea sen­timentelor - episoadele ei principale. Nu-i nimic mai obositor decât pane­gi­ri­cul unui om făcut de el însuși. Nici ceva mai nesuferit decât «eu, eu, eu». Slavă Domnului, ceilalți mă interesează mai mult decât propria mea persoană. De ace­ea aș fi dorit să istorisesc «o poveste în­tre multe altele», în loc de propria mea po­veste. Cum aceasta nu poate servi de mo­del, gândesc că ar putea constitui mă­car un punct de reper; o mică fotografie în marele album al destinelor ome­nești“.

Nu e ușor să iubești convingător o patrie. Ne-au dovedit-o toți cei care au suferit și creat, din dragoste pentru ea. În schimb, e banal să ai pretenții pe care nu le meriți sau să faci rău mimând binele. Numeroasele exemple la acest ca­pitol ar întina însă momentul jubiliar că­ruia i se dedică aceste rânduri. De aceea, sugerez, pentru a încheia, o incursiune în decembrie 1906 - când Caragiale îi scria de la Berlin mai tânărului său prieten Mi­hail Dragomirescu aceste îndemnuri fără cusur: „Ascultă-mă pe mine. Ești tânăr și voinic și curat: lasă-i pe contimporani să-și dea matschuri de natațiune în mo­cirla putridă care se numește pu­bli­ci­ta­tea actuală românească – sport de imun­diție; tu rămâi curat, voinic și tânăr pe mal și, fiindcă ai o catedră acuma, în­dreaptă-ți privirile către cei viitori, în cari rămâne s-avem toată speranța (...) Mai învață apoi că patria nu este o par­venită caprițioasă cochetă, care are ne­voie de curtezani fluturatici, cu zâmbete de cadril și dedicațiuni de madrigaluri elegante; ci o nobilă mamă severă, că­reia-i trebuiesc copii jurați spre demne isprăvi, cu calde bătăi de inimă pe tă­cu­te, fără declamațiuni galante. Asta tre­buie să faci tu pentru mulțumirea de­plină a sufletului tău și pentru sporirea forțelor lui; iar nu întreprinderi pu­bli­cistice din cari să ieși spre bătrânețe, ajunse prin ingrată uzură prea devreme, împuținat, amărât, scârbit“. Să luăm aminte cu rațiunea și cu inima la spusele unuia dintre cei mai realiști patrioți ai neamului! //