Familia Elton John

La ora actuală, 14 state din lume au legiferat căsătoria între persoane de același sex, majoritatea incluzând, cum se spune, „dreptul la copil“.

Dacă am fi în situația de a-i explica unui co­pil oricât de isteț din cine este alcătuită familia magnificului Elton John nu ar fi deloc ușor. Pe cât de limpede am putea des­crie strălucita carieră a unui muzician pop intrat deja în istorie, inconfundabil în­că de la primele acorduri ale unor hituri eterne precum Nikita, Candle in the Wind sau Sacrifice, pe atât de complicată s-ar dovedi sarcina de a explica pe scurt, unui outsider, statutul socio-parental al ar­tis­tu­lui. Ar trebui, bunăoară, precizat din start că familia sa e compusă din patru per­soa­ne de sex masculin. Doi tați și doi fii. Sau, mai exact, un tată-tată ( Elton J.) și un ta­tă-mamă (David F.) - așa cum se specifică, pare-se, în actele de naștere ale micuților. Apoi ar fi de menționat că primul părinte are 65 de ani, celălalt 50, iar urmașii Za­charay și Elijah – 3 ani și respectiv 3 luni. Dar unde e mama adevărată? Cu o astfel de întrebare lucrurile se încurcă mai mult, întrucât mama există, dar... e secretă și, conform unui contract semnat cu cei doi tați, ea se angajează ca, după ce a purtat în pântec și a dat viață bebelușilor, să nu pretindă să-i mai vadă. De aici încolo, ar fi și mai greu de înțeles faptul că pro­cre­area prin aportul unei terțe persoane s-a făcut nu doar pe bază de contract, dar și con­tra cost: circa 20.000 de euro pentru primul copil; circa 23.000 de euro pentru al doilea. Cum să justifici că un pui de om poate avea un preț, ca o marfă? Sau că res­pectivii „tați“ nici nu ar fi putut plăti mai mult, chiar să fi vrut, deoarece Center for Surrogate Parenting din California (care a patronat acțiunea) impune tarife fixe obli­gatorii... pentru a descuraja specula!

Povestea familiei Elton John este în felul ei exemplară. În 2005, „ce­remonia civilă“ amplu me­diatizată prin care legendarul cân­tăreț oficializa relația cu par­te­nerul său relansa pe scară largă dezbaterea privind căsătoriile între persoane de ace­lași sex. Câțiva ani mai târziu, tot ca efect al popularității, același cuplu celebru spă­r­gea gheața în chestiunea sensibilă a drep­tului de a fi părinți, pentru partenerii de gen identic. Exercitarea maximalistă a aces­tui drept a generat, în cazul lor, o familie unisex, sporind astfel caracterul pa­radigmatic al unei povești care nu avea cum să rămână un fapt privat. Din 2005, timpul nu s-a scurs degeaba. La ora ac­tuală, 14 state din lume au legiferat căsă­toria între persoane de același sex, ma­jo­ritatea incluzând, cum se spune, „dreptul la copil“. Dincolo însă de legislații, mai in­teresantă este amploarea pe care o ia mo­delul „eltonian“ în societatea de consum, plictisită de tradiție și disperată să inoveze noi permutări existențiale.

Pretenția de a instituționaliza un nou con­cept de familie reprezintă singurul ar­gu­ment real pentru o analiză publică a sta­tutului cuplurilor homosexuale. Până în acest punct, libertatea democratic garan­tată oricui de a opta pentru formula de via­ță privată dorită anulează tentația mo­ralizatoare, din simplul motiv că fiecare persoană își gestionează cum crede pro­pria conștiință sau raportul cu Dumnezeu. Așa-numitul „drept la copil“, în schimb, marchează granița între morală și bio­etică. Faptul că doi bărbați sau două femei (de ce nu chiar mai mulți?!) decid să tră­iască marital poate contraria, la o adică, principiile religioase sau educaționale ale unuia sau altuia, dar nu poate în niciun caz fi incriminat ca atare și nici penalizat altfel decât orice derapaj de la bunul simț al unui heterosexual. Când însă par­ti­ci­panții la o relație intimă dau peste cap etica vieții, contestând premisele onto­logice ale venirii pe lume, oricine e în­dreptățit să protesteze sau să comenteze, în aceeași deplină libertate de cuget. Do­meniul tot mai invocat al bioeticii con­vinge tocmai prin finețea delimitărilor pe care le propune, atunci când e pusă în du­biu viața ca perpetuare a Creației. Un tip de „afront“ care nu vine doar dinspre ho­mosexuali, ci și dinspre heterosexuali - fie că se intitulează avort, mamă-surogat, fe­cundare in vitro sau pruncucidere. Se va spune: dar copiii izvorâți din violuri? Dar nou-născuții abandonați? Dar părinții di­vorțați? E limpede că nimeni nu va putea contesta nici suferințele, nici devierile, nici accidentele existențiale care pun la încercare soarta omului din toate tim­purile. Dacă, însă, întâmplările nefericite sunt în general forme de destin, cu care de altfel ne luptăm din greu, zămislirea prin procură sau adopția în homocupluri sunt acte deliberate, programatice, care mo­difică fundamentele vieții, pretinzând totodată acceptare unanimă. E de la sine înțeles că nu putem avea ceva contra fe­ricirii familiei Elton John. Însă ra­di­ca­lis­mul obținerii ei este profund discutabil.

Reluând paradigma „eltoniană“ - doi tați, doi fii, o mamă-surogat anonimă -, constatăm că dreptul la copil (deși nestipulat încă prin lege, în Marea Bri­ta­nie!) e adjudecat de facto și satisfăcut sută la sută. Cum rămâne însă cu dreptul co­pilului? Cine îi poate obliga pe micuții Zacharay și Elijah să aibă (contra firii) doi tați care le-ar putea fi bunici și nicio ma­mă? Nimeni... și totuși, acest lucru se pe­trece. Lipsa de viziune pe termen lung a celor implicați în asemenea loterii socio-umane mult prea ambițioase ignoră po­si­bilul efect bumerang de peste 15-20 de ani, când copiii familiilor gay de azi vor de­veni persoane conștiente. Viitor pro­xim, care merită anticipat printr-un mi­nim efort de imaginație.

Fără a cădea în prejudecată, e suficient să proiectăm în viitor câteva posibile sce­narii, ignorate azi cu superbie, ca și cum ar fi existat vreodată acțiune umană ne­pândită de „hybris“. Adopțiile de copii sau procrearea prin terțe mijloace în cu­plurile homosexuale fiind fără precedent, ar trebui așteptată cu îngrijorare întâia ge­nerație maturizată a acestor vlăstare, pen­tru a aprecia corect consecințele. Din pers­pectiva actuală, cel mai evident risc pe ter­men mediu este criza identitară sau existențială, în adolescență sau tinerețe, când copilul a doi tați sau a două mame nu va înțelege al cui este de fapt. Sau, aflând sofisticatul alambic din care pro­vi­ne, va recurge la atitudini extreme...

Altă sursă de tensiune o poate reprezenta momentul op­țiu­ni­lor sexuale, în cazul când pă­rinții gay s-ar vedea contrariați de aplecarea heterosexuală a progeniturii. Ce discordii familiale și vin­dicte simbolice ar apărea! Dar dacă o ma­mă-surogat, zguduită chiar și tardiv de propria conștiință, pornește în căutarea copilului procreat contra cost și, găsindu-l, răstoarnă toate calculele reci din urmă cu 10-15 ani? Ce contract, oricât de legal, va putea stăvili răzvrătirea instinctului ma­tern? Niciunul. Dimpotrivă, nodul oe­di­pian în astfel de situații ar putea declanșa reale tragedii. Mai există însă un aspect bioetic esențial care privește nu viitorul, ci chiar prezentul „concepției“ din această gamă. Există deja cazuri de mame-surogat care află că poartă un făt cu malformații, refuzat de comanditari, și care le pro­pul­sează într-o dilemă nebănuită, agravată de supralicitarea pecuniară, de astă dată nu pentru a naște, ci, dimpotrivă, pen­tru... a avorta! Atingând palierul pro­cen­telor, ce ar fi să ne închipuim o lume în care minoritatea de azi a familiilor gay ar deveni preponderentă și unde „eșan­jis­mul“ posturilor ar fi teoretic nelimitat: eu, tată biologic, cu mamă-surogat a unui copil, tu, tată biologic al altui copil, cu altă mamă-surogat. Eu, mamă-mamă cu un tată necunoscut al unui copil, tu, ma­mă-tată de facto. Frați de mamă secretă și de tați diferiți sau frați de tată donator, cu mame diferite - și așa mai departe. Riscul de a îngroșa unele tușe este, cred, jus­ti­ficat de avertismentul metaforic al uce­ni­cului vrăjitor din poemul lui Goethe. „Du­hurile tale / Doamne-și fac de cap / Le-am chemat și acuma / nu mai pot să scap!“

Deplasarea semantică de la pederastia an­tichității la homosexualitatea societății post­moderne implică în primul rând o mu­tație culturală și abia apoi una de cutumă socială. „Dragostea pentru băieți“ ca as­pirație către uniunea ideală, inițiatică, în­tre maestru și ucenic nu găsea în sexu­a­litate rațiunea de a fi și nu a pus niciodată în discuție matrimoniul, ca fundament al procreației. Idolatrizarea plăcerii, în epoca noastră hedonistă, marginalizează în schimb miza culturală, în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine, fără a ezita să pună în discuție întreg edificiul tra­diției. Adică structura de rezistență a lu­mii în care trăim. //