Gutenberg, über alles

Marina Dumitrescu 03.06.2014

De același autor

Nebănuitele progrese în domeniul editării computerizate, care permit apariția în timp record a celor mai impresionante volume, au menținut, dacă nu chiar au sporit și ele prestigiul cărții tradiționale.

Unul dintre momentele cele mai derutante la intrarea într-o mare librărie a zilelor noastre sau deambulând pe aleile ultra­aglo­merate ale târgurilor de carte îl re­pre­zintă impactul cu di­ver­si­tatea editorială amețitoare. Când altcândva, oare, a fost oferta livrescă mai bogată, mai atrăgătoare grafic, mai bine promovată? Când a fost alegerea mai dificilă - între clasic și modern, ficțiune și nonficțiune, paper back sau bibliofilie, original sau tra­ducere? Când a fost mi­tul auctorial mai... „de­mis­tificat“, mai accesibil decât în era co­mu­nicării și a audienței, când creatorul co­boară binevoitor din sfera harului, printre muritori, în arena lansărilor, a premiilor și a festivalurilor? Pe de altă parte, în ce alt timp s-a publicat mai lesne o carte, practic de către orice persoană având o atare ambiție cât de cât justificată? Răs­punsul e unul singur. Niciodată, până în epo­ca Internetului.

Cred că aceia care prezic dis­pa­riția cărții tipărite se grăbesc spre o concluzie sumbră. De mai mulți ani încoace, în presa cul­turală occidentală precum și în mediile academice, acest tip de dez­batere este foarte prezentă și pe bună drep­tate. În tornada revoluției tehnologice care ne cuprinde, e firească încercarea de a găsi răspunsuri la întrebarea: ce se va întâmpla cu Tomul-cel-de-toate-zilele, car­tea de pe noptieră, pereții de biblioteci, cu foșnetul și mirosul hârtiei.... Sunt ele pe ducă? Unul dintre cei mai notorii res­pon­denți la această întrebare, Umberto Eco, spune, categoric, NU. În paginile de suc­ces ale volumului de convorbiri cu J.C. Carrière Nu sperați că veți scăpa de cărți (Humanitas, 2010), eruditul italian este ferm în acest punct de vedere: „De peste cinci sute de ani, variațiile obiectului nu­mit carte nu i-au modificat nici funcția, nici sintaxa. Cartea este ca lingura, cio­canul sau dalta. Odată inventate, ele nu pot fi ameliorate semnificativ. Nu se poa­te inventa o lingură mai bună decât o lingură (...) Cartea a dovedit ce poate și nu vedem un alt obiect mai bun pe care l-am putea crea pentru aceeași în­tre­buințare“. Dincolo de metaforă, de-a lun­gul reflecției în dialog, Eco merge cu ra­ționamentul oricât de departe o cere ar­ticularea solidă a demersului. Întrebat des­pre eventualitatea unei „treptate deza­fec­tări a cărții-obiect în forma sa tra­di­țio­nală“, el pune mai degrabă în discuție vii­torul (profund incert!) al însuși In­ter­ne­tu­lui, cu tot apanajul său de soluții teh­no­logice, pe cât de performante pe atât de pasagere. „Odinioară, ne trebuiau câteva luni pentru a învăța să mergem pe bi­ci­cletă, dar această deprindere, odată do­bândită, era valabilă pentru tot restul vie­ții. Acum, ne trebuie două săptămâni pentru a înțelege un nou program in­for­matic, iar când îl stăpânim cât de cât, ni se propune - sau mai curând ni se im­pune - un nou program. Deci nu e o ches­tiune de memorie colectivă care s-ar pierde. Cred că e vorba mai curând de la­bilitatea prezentului. Nu mai trăim un prezent placid, ci suntem prinși cu toții în efortul de a ne pregăti permanent pen­tru viitor.

Scala contraargumentelor față de mult-in­vocata dispariție a cărții este foarte largă, începând cu aspectele pur tehnice (cât de rezistente cronologic sunt „suporturile durabile“?), trecând prin cele de antropologie cul­tu­rală (cât de pregătit este omul să abandoneze te­zaurul multimilenar al tex­tului pe suport real, în fa­voarea celui virtual?) și ajun­gând la cele filosofice (cum s-au metamorfozat va­loarea timpului și sensul creației în existența se­cu­larizată?). Neavând cum să abordăm aici o asemenea problematică, putem alege câteva stări de fapt grăitoare. Una dintre acestea ar fi chiar prestigiul încă nedetronat al cărții, în sens tra­di­țional, în fața tuturor formelor de co­mu­nicare. Dacă acest lucru e absolut firesc pen­tru autorii profesioniști care trăiesc prin și pentru ceea ce scriu (în domenii de elită), el devine mai semnificativ când e vorba de numeroșii „outsideri“ sau ama­tori: vedete, oameni publici de tot soiul, varii specialiști, personaje ale zilei - care, nesatisfăcuți de bloguri, site-uri sau chiar ediții on-line, se năpustesc să publice... în sens clasic. Cartea mea în sus, cartea mea în jos - iată un deziderat tot mai ac­cesibil în regimul democrației planetare a culturii. Acest fenomen generează pletora de producții îndoielnice de pe standuri (pr­etutindeni în lume), care însă au pu­bli­cul lor și fac parte din ecuație. Astfel, da­că editurile scot asemenea cărți de unică folosință („predigerate“, cum le numește Eco), fiindcă se vând bine și îi ajută să du­că mai departe producția livrescă serioasă, respectivii autori-fumigenă își acordă luxul de a se vedea intrați, fie și iluzoriu, în casta creatorilor cu nume și prenume. Un schimb reciproc avantajos, care ex­pri­mă o realitate de fond: în epoca fascinației tehnologice și a vieții în direct, cartea ca instituție culturală reprezintă o formă ga­rantată de legitimare intelectual-socială, dar și principala contrapondere la tran­ziență - datul lumii noastre.

Nebănuitele progrese în do­me­niul editării computerizate, ca­re permit apariția în timp re­cord a celor mai impresionante volume, au menținut, dacă nu chiar au sporit și ele prestigiul cărții tra­diționale. Ca efect în lanț, se constată o diversificare fără precedent a conținutului livresc, a gamei autorilor și a formulelor grafice, deopotrivă. Această panoplie in­clude, între altele, o tendință care do­ve­dește că suntem încă departe de... „amur­gul cărților“ și că industria editorială a secolului XXI nu pregetă să replonjeze în apele adânci ale culturii universale. De pes­te un deceniu, bunăoară, în țările occi­den­tale, se manifestă tot mai pregnant ape­tența pentru edițiile facsimilate. Pen­tru acele volume care oferă accesul direct la manuscris, implicit, la actul creației - cu toate ezitările și misterele lui. Altfel spus, în epoca tastaturii și a ecranelor digitale (impersonale, dar omniprezente), când stiloul, creionul sau foaia de hârtie rămân cu lunile în sertar, o categorie tot mai amplă a publicului cultivat înțelege rostul întâlnirii cu textul original (care până nu demult era strict apanajul spe­cia­liștilor). De unde, înmulțirea notabilă a edi­țiilor (critice) în facsimil, destinate unei categorii mai largi de cititori. În Fran­ța, Editura Textuel lansa pe la mijlocul anilor `90 acest trend, publicând, de pil­dă, în 2004 integrala operei lui Rimbaud în manuscris; așa cum, în 2008, colecția Sources a Editurii Presses Universitaires de France, profilată pe texte de erudiție, re­producea în facsimil cel mai vechi ma­nuscris în greacă, de secol II, al Evan­ghe­liei după Ioan, care se dovedea curând... un real succes de librărie! Și în România se pot consemna precedente remarcabile - deși fără suficient ecou public: apariția în facsimil a originalului latinesc al Is­to­riei creșterii și descreșterii Imperiului Otoman a lui Cantemir (descoperit și edi­tat de Virgil Cândea) sau ediția integrală, facsimilată conform unor tehnologii de ul­timă oră, a manuscriselor eminesciene (ini­țiată de Ion Caramitru ca ministru al Cul­turii și realizată de Academia Ro­mâ­nă). Acestei filiere i se pot alătura altele, cum ar fi ediții critice actualizate sau noi tăl­măciri de texte majore ale tezaurului mon­dial. Chiar în proximitate, găsim pres­tații exemplare, relativ recente: Dan Slu­șanschi, primul traducător în română, du­pă originalul latinesc, al Istoriei... lui Can­te­mir; Mitropolitul Bartolomeu Anania, autorul primei diortosiri în ediție critică și comparată a Bibliei; noua traducere a Septuagintei tot în ediție critică, sub coor­donarea lui Cristian Bădiliță; fără a omite ver­siunea recentă a Divinei comedii sem­nată de Răzvan Codrescu la Editura Chris­tiana sau ediția filologică de lux a Gân­du­rilor către sine însuși ale lui Marc Au­re­liu, la Humanitas. Asemenea mostre și mul­te altele ne îndeamnă să nu dez­nă­dăj­duim, atunci când ne șochează pe raftul librăriilor paritatea comercială greu de acceptat, între sfaturile de viață și fitness ale vedetei TV Mihaela Rădulescu și cartea despre îngeri a lui Pleșu... Asta e boala vre­mii noastre.

De la biblioteca reală la bi­blio­teca virtuală și retur - iată un po­sibil tratament pe termen lung al anomaliilor axiologice care lovesc industria de carte contemporană. Marile programe de digi­talizare a bibliotecilor naționale din ma­jo­ritatea țărilor de cultură reprezintă pro­ba­bil una dintre cele mai fabuloase victorii ale Internetului. Indiferent de dura­bi­li­ta­tea acestui transfer de suport (despre care încă nu știm destul), el asigură un acces mult mai generos la texte sau ediții uneori prohibitive, salvând obiectul fizic de la deteriorare suplimentară. Scanarea pa­tri­mo­niului livresc al unei țări (proiect care la noi este în curs, de aproape 10 ani) ne ajută și ne îndeamnă să-l abordăm, să-l cu­noaștem, iar ulterior, de ce nu, să re­ve­nim în sala de lectură a bibliotecii reale, pentru a-l consulta direct. Nu e vorba aici doar de manuscrise rare sau volume ră­mase într-un unic exemplar, ci și de alte (capod)opere a căror existență, fără In­ter­net, le-ar rămâne multora străină sau in­terzisă. Drumul de la real la virtual și îna­poi la real, prin virtual, poate fi una din­tre cele mai fascinante aventuri ale epocii post-Gütenberg, care, până una-alta, îl re­legitimează constant pe fondatorul cărții moderne. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22