Marea evadare anuală. Încotro?

An de an de an, spațiul vacant al vacanței pare același, dar e păcat să rămână identic cu el însuși, asemenea unui carusel monoton. Grija de a nu bate pasul pe loc vine din ceasornicăria noastră ascunsă, din starea de alertă lăuntrică pe care o generează însuși... Timpul Liber.

Îndelungata istorie a călătoriei își adaugă târziu capitolul, azi paradigmatic, al de­mo­crației turistice. Abia către finele secolului XVII, dar mai ales în prima jumătate a se­colului XVIII, se instalează și înflorește în cutumele cul­turale occidentale vo­ia­jul subiectiv. Cu titlu per­sonal. Atunci, imaginarul eu­ropean își înnoiește de­cisiv percepția asupra de­pla­sării în spațiu, după mi­leniile în care aceasta luase forma cuceririlor militare, a descoperirilor geografice, a colonizărilor, a comerțului sau a pe­le­ri­najelor. Fondul lexical francez al limbii en­gleze generează un calc lingvistic care pre­figurează internaționalizarea rapidă a celei mai moderne forme de a călători. Invenție a aristocrației din Albion (pe cât de ra­fi­na­tă, pe atât de pragmatică în ceea ce pri­veș­te principiile sale educative), The Grand Tour of Europe trece cu succes Canalul Mâ­necii și devine, în Franța, Le Grand Tour. Altfel spus - vizitarea locurilor fondatoare ale Antichității romane, iar mai târziu ale celei grecești, destinată rafinării ori­zon­tului intelectual și presărată cu popasuri formative în alte așezări emblematice ale vechiului continent. Traseul sub formă de circuit, programat de-a lungul mai multor luni sau chiar ani, avea drept finalitate întoarcerea la vatră și valorificarea ba­ga­jului de impresii acumulat. Dusă la apogeu de mari spirite modelatoare (Goethe, Cha­teaubriand, Byron), călătoria individuală s-a metamorfozat, de-a lungul a doar trei secole, într-un fenomen de masă. Pe lângă bogata Bibliotecă a marilor voiaje, ver­siu­nea princeps a acestui obicei a lăsat moș­te­nire un cuvânt infailibil: turist. Nu știu în ce măsură mai avem răgazul să ne amin­tim că etimologia acestui termen banalizat se află în englezescul tourist (cel care rea­lizează The Grand Tour) și să constatăm, dincolo de orice transformări, perpetuarea lui în mai toate limbile europene: de la franceză, spaniolă sau italiană până la germană și neogreacă...

Turismul, în zilele noastre, echi­valează cu vacanța. Iar vacanța, tot mai mult - cu farniente. Sen­sul activ, de origine, al tour-is­mu­lui s-a dizolvat aproape com­plet în industria excursiilor organizate sau a modei all inclusive, așa după cum va­canța înseamnă tot mai mult uitare. Deși această evoluție era inevitabilă și devine tot mai explicabilă în epoca stressului so­cio-tehnologic, rămâne loc pentru nuanțe folositoare - căci vacanța nu este, nea­pă­rat, un teritoriu plat. Are relief, are vâr­ste, are accepțiuni. Sigur, copilăria este epo­ca privilegiată. Pentru ea, vacanța e oricând și oriunde magică. Timpul real se suspendă, în favoarea închipuirii. Totul se transfigurează, independent de oferta con­cretă pe care un părinte o (poate) face vlăs­tarului său (în casa bunicii, în tabăra școlară ori în Dubai). Inocența ontologică a vârstei, setea de viață necondiționată a celui fraged la trup și suflet îi asigură o tră­ire autentică, integrală, a Oazei tem­po­rale fără constrângeri. Pe tărâmul proas­păt arat al imaginației, ori­ce sămânță prinde ră­dă­ci­nă. Vârsta de aur trece în­să repede. După 15, 20 de ani - deja e altceva. Ima­ginarul nu mai e virgin, mi­me­tis­mul își spune cu­vân­tul - mo­de, trenduri, In­ter­net. Li­bertatea generalizată a miș­cării în spațiu (pentru tinerii formați à l’occi­den­tale), facilitățile de tot felul au „de­dra­ma­tizat“ călătoria, spulberându-i în mare par­te aura de mister. Devine mult mai greu să fii tu însuți, în vacanță, la 25 de ani. Pe de altă parte, entuziasmul este în­că în floa­re, elanul vital răbufnește de pes­te tot, pre­zentul e covârșitor, viitorul e în­că de­par­te, nu pune probleme. De aceea, grija de a chivernisi judicios răgazul lu­ni­lor... va­cante este minimală la cei foar­te tineri - dispuși încă la lenevire, poa­te la visare.

Etapa adultă modifică ecuația, în mileniul comunicațional. Spre 30-40 de ani, viața socio-profesională naște competiția și, implicit, concurența turistică: cine, unde a fost în concediu, ce a vizitat, câte scu­fundări a făcut sau ce vârf a escaladat, ce rezervații naturale a străbătut sau, pur și simplu, în ce condiții hiperavantajoase a lo­cuit, te miri pe ce continent. Apar în ega­lă măsură frustrările celor care nu își permit excesele altora, iar în rândul celor prea răsfățați se manifestă tot mai pu­ter­nic atracția... divertismentului prin ex­pe­riențe/sporturi extreme. Pentru a mai clă­tina rutina... déjà-vu-ului. Da, le déjà-vu este o problemă, azi! Totul se poate privi, auzi, atinge atât de simplu și repede, încât plictiseala își face vad cu ușurință. Sau, chiar dacă nu sub acest nume, atunci sub forma unei blazări surâzătoare... am fost colo sau colo, am văzut și asta și aia - su­per cool! Prea puține lucruri mai surprind cu adevărat pe cineva din generația me­diu-tânără, suprasaturată de informație în timp real.

După 50 de ani (când priveliștea devine panoramică), vacanța mare nu se mai poate rezuma la câteva clișee. Timpul exterior e tot mai insistent dublat de cel interior, lumea din afară, de cea din­lăuntru. Nu putem îmbătrâni în proiectul unei tinereți eternizate, avem de străpuns plafonul norilor. Pe verticala sensului. Abia acum putem (re)deveni tour-iști în sens etimologic... sau descoperi un sub­stitut de natură mai profundă al călătoriei strict geografice. Evadarea din pușcăria orașului, goana spre destinații luxuriante, vacanța ca uitare-de-sine nu mai sunt în­destulătoare. Dimpotrivă, timpul eliberat de obligațiile cotidiene devine mai prețios ca niciodată, pentru aducerea aminte de tot ce este esențial. Vacanța la „mijlocul“ vie­ții nu e statică sau inactivă, ci gravă. Este răgazul fructuos, nerelaxant, recu­pe­rator a tot ce am risipit sub presiunea gra­bei zilnice. A tot ce nu am citit la timp sau a ideilor neduse la capăt. La vârsta când fructul e copt, fiecare clipă se în­tre­geș­te prin însuși gustul dulce-amar al cur­ge­rii sa­le ireversibile. De unde, acel frison cro­ni­cizat, tainic-angoasant, camuflat în nu știu ce lăcaș al minții sau inimii, ca un fel de întrebare latentă: oare la anul (ce) va mai fi?... Din acest punct de vedere, in­dustria turismului contemporan, cu im­pe­rativele subliminale de tipul „nu sta locului!“, și-a cam pierdut ecoul, voiajul personalizat (cultural sau spiritual) fiind singura alternativă viabilă, pentru mulți dintre noi. Asta, în cazul în care nu se im­pune de la sine tentația rămânerii îm­pă­rătești acasă, în orașul eliberat de hoarda vilegiaturiștilor...

Dar vacanța are și senectute! Probabil că unul din meritele incontestabile ale vo­iajului de tip organizat (fie el gregar) este noul statut al (stră)bunicilor în societate și, de aceea, o asemenea ofertă are în bă­trâni clienți fabuloși. În nicio altă epocă, persoane cu vârste de peste 75-80 de ani nu au refuzat mai categoric marginalizarea bio­logică și nu s-au aventurat în deplasări mai îndepărtate și solicitante decât în ultimii zeci de ani. Octogenari și chiar no­nagenari încântători, redeveniți can­dizi, umplu la refuz autocare imense pe ma­pa­mond, sorbind cu nesaț informația turis­tică, asemenea unor învățăcei curioși. Par­că pentru a câștiga un pariu, contra cro­nometru. Chiar dacă amintirile se mai ames­tecă, ei au trăit în fond toate ipos­ta­zele posibile ale vremurilor, așa încât își permit să pluseze curajos, cu ultimele re­surse. Și bravo lor, când o fac!

An de an de an, spațiul vacant al vacanței pare același, dar e păcat să rămână identic cu el însuși, asemenea unui carusel mo­noton. Grija de a nu bate pasul pe loc vine din ceasornicăria noastră ascunsă, din starea de alertă lăuntrică pe care o generează însuși... Timpul Liber. To­tul e să fim atenți. Hiatul, pauza implică o deliberare utilă: folosim, irosim, aștep­tăm? Înaintăm, revenim? Perioada de odih­nă a trupului, vara, să zicem, e de fapt ideală pentru a cumpăni tot ce ne în­con­joară și, de ce nu, a remedia dezechilibre. Din acest punct de vedere, trebuie să re­cunoaștem că avantajați sunt cei maturi. Cei pârguiți la minte și suflet - precum Seneca, redactând cea de-a 28-a scrisoare către Lucilius: „Crezi că numai ție ți s-a în­tâmplat să te minunezi ca de ceva nemaipomenit că, deși ai călătorit până departe și ai trecut prin locuri felurite, nu ai reușit să scapi de tristețe și de suferința spiritului tău? Sufletul trebuie să ți-l schimbi, nu cerul de deasupra ca­pului. Poți trece marea, poți, cum spune Vergiliu al nostru, «să dai zării și țăr­muri și orașe» - greșelile tale te vor ur­ma oriunde vei ajunge. (...) Pune-ți jos po­vara sufletului: mai înainte de asta, niciun loc nu-ți va fi pe plac“ (Scrisori că­tre Lucilius, I, Ed. Seneca Lucius Aen­neas, 2014, p. 117). Atunci când plănuim marea evadare anuală, să o facem, deci, împreună cu noi înșine. Iar din bocceaua de drum să nu lipsească busola.