De același autor
Nevoia de modele în societate este permanent în alertă. Oamenii nu pot trăi fără surse de inspirație și de încredere, așa cum nu vor înghiți la nesfârșit surogate. Puternicii cu picioare de lut se înșală când se cred infrangibli.
Unda de șoc a catastrofei aviatice petrecute în Apuseni, luni, 20 ianuarie 2014, m-a obligat să repaginez prezentul articol, dedicat nevoii de modele în societate. Oricât aș fi încercat să aleg alt punct de plecare decât subiectul care a monopolizat presa zile în șir, ar fi fost imposibil; iar aceasta nu pentru că n-ar fi fost disecate îndeajuns toate aspectele tehnice ale accidentului și, cu atât mai mult, componenta emoțională, ci pentru că el revelează în mod dureros dezechilibrul de fond între modele și contramodele în lumea românească postcomunistă. Dramatismul evenimentelor, complicațiile operațiunii de salvare a grupului de medici aflați în misiune umanitară, ca și bilanțul victimelor au developat imaginea realistă a ineficienței instituțiilor statului, a lipsei de coordonare în aplicarea procedurilor pentru situații de urgență, dar și ignorarea oricărei dimensiuni morale a răspunderii autorităților, în fața opiniei publice. Prinși pe nepusă masă în menghina unor decizii ferme, obligați să facă față unei împrejurări (între atâtea altele posibile!) de viață și de moarte, decidenții și-au dat arama pe față. Căci despre ei este vorba, despre decidenți, despre ierarhii politici, despre guvernanții care, de atâtea ori, își arogă emfatic rolul de oglindă a voinței poporului, dar care, mult mai frecvent, excelează în arta dezicerii și a camuflajului. La baza acestei carențe stau, pe de o parte, fuga de răspundere (ca instinct de conservare a puterii), iar, pe de alta, ceva mai grav: absența oricărui simț al simbolului. Al modelului.
Indiferența totală față de încărcătura „imaterială“ pe care ocupantul unei înalte funcții în administrația publică o deține în imaginarul colectiv este rezultatul lipsei de cultură politică și exprimă disprețul față de oameni și de gândirea lor. Iată de ce, instituția demisiei de onoare (când e profesată din convingere și la momentul oportun) reușește să reechilibreze o comunitate, în momente de criză; căci recunoașterea ponderii simbolului reflectă o așezare sănătoasă a mentalităților, asigurând societății un grad de coerență și coeziune indispensabil. Cine însă nu are conștiința potențialului de reprezentare pe care îl deține (în numele a ceva superior, și nu în interes propriu) se va transforma lesne într-un contramodel, dezamăgitor sau chiar nefast pentru mulți. Fără ca acest lucru să-i tulbure câtuși de puțin somnul. O demisie de onoare (după moartea pilotului nedescarcerat la timp) a îndrăgitului personaj public și părinte al SMURD, Raed Arafat, ar fi dat o înaltă lecție de responsabilitate colegilor de guvern, sporind admirația și stima celor care în, 2012, manifestau în toată țara pentru a-l susține într-un moment greu. Chiar fără să fi avut, evident, o responsabilitate personală directă în contextul operațiunilor din Apuseni, dr. Arafat ar fi dovedit, prin manifestarea promptă a unei asemenea intenții, că autoritatea se clădește și prin gesturi exemplare, autentice, fără legătură cu strategia de imagine. În absența unei profilări pe măsura așteptărilor a reputatului specialist în medicina de urgență, demisia de facto, prin forceps, a ministrului de Interne Radu Stroe nu poate reprezenta decât un contramodel, mai ales având în vedere șirul de gafe care a premers-o. Un exemplu nefericit, căruia i se adaugă placiditatea iresponsabilă a omologilor de la Apărare și Transporturi. Pe fondul tragediei din Apuseni, (prea)puternicii zilei s-au dovedit slabi. Iar cei slabi s-au dovedit puternici. Sătenii din Horea, ale căror chipuri sau nume poate nici nu le vom reține, au ieșit cu mâinile goale să facă tot ceea ce, din punctul lor de vedere, era omenește posibil pentru ajutorarea semenilor lor. Și să nu ne mire că unul dintre primele lucruri pe care le-au crezut de cuviință, după acordarea primului ajutor victimelor, a fost de a construi o cruce de trei metri în memoria celor doi morți și a o împlânta la fața locului. Pentru oamenii simpli, simbolul Învierii este cel mai la îndemână. Și cel mai firesc.
Nevoia de modele se naște cu fiecare om. Conștient sau nu, încă din primii ani de viață căutăm repere pe care le-am dori eterne. Oameni sau situații care să ne stimuleze, dar și să ne dea curaj. E limpede pentru oricine cât de dureroasă poate fi decepția, când un asemenea eșafodaj se prăvălește - implicarea afectivă fiind nelipsită. Pe de altă parte, chimia căutării de modele este în permanentă mișcare. Chiar și în situația în care nu (mai) avem un far călăuzitor statornic, neatins de furtuni, găsim oricând, dacă vrem să căutăm, ființe sau împrejurări cu un real ascendent asupra noastră. Iar gama acestora e, teoretic, nelimitată. Un necunoscut de pe stradă poate dobândi, fie și punctual, valoare de model, prin comportamentul sau viața pe care ne-o dezvăluie în chip neașteptat. Încercările demn asumate de către un prieten sau o rudă ne pot ajuta să le ghidonăm mai bine pe ale noastre. La fel cum succesul profesional al cuiva poate stimula decisiv propriile noastre căutări. Condiția unui bun raport cu modelul este admirația (întemeiată pe argumente, nu oarbă) și încrederea; în vreme ce contramodelul presupune mimetismul profitor. Dincolo, însă, de aspectul personal, cel colectiv este primordial. Oamenii au nevoie ca de apă de modele comune, care să le „conjuge“ existențele într-un ansamblu armonios. Fără astfel de pilaștri, suntem zburătăciți.
Lumea contemporană nu stă foarte bine în această privință, dar să nu ne plângem. Deși top-modele, fotomodele, antimodele iau ochii cam oriunde am privi, regula rămâne valabilă și se confirmă. Papa Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc, Bill Gates, Steve Jobs, Mandela, Angela Merkel, Regina Elisabeta a II-a, dar și Federer sau Schumacher sunt modele ale lumii contemporane. Fiecare, prin merite individuale bine precizate, dar cu un numitor comun: conștiința faptului că, la mare altitudine, performanța (spirituală, sportivă, politică, antreprenorială etc.) nu-și mai aparține în exclusivitate, ea devenind cumva un etalon pentru largi categorii ale societății. Dacă modelele personale, ale fiecăruia dintre noi, pot rămâne confidențiale, cele comune au nevoie de notorietate - autentică, nu strict mediatică. În acest sens, e firesc ca primii de la care se așteaptă asumarea unei asemenea posturi să fie membrii clasei politice. Liderii. Numai că, pentru a se impune efectiv, ei trebuie să cunoască și să prețuiască, la rândul lor, alte modele din prezent sau trecut, revendicându-se, chiar, de la unele dintre ele. Cine refuză asumarea unui rol moral este orfan de modele și dărâmă fără scrupul ierarhia valorilor, pentru a nu-și aburi oglinda mincinoasă. Din această perspectivă, cvasitotalitatea clasei politice românești a ultimilor 25 (+45) de ani este ilustrarea contramodelului. Cinic indiferentă față de impactul acestuia asupra persoanelor care alcătuiesc societatea.
Sarcina cea mai complexă în ceea ce privește raportarea la un model le revine celor situați în orizont religios. Creștinul are un reper imuabil în Hristos, îi are apoi pe sfinți, adică pe cei care l-au urmat întocmai pe Mântuitor și, de asemenea, are Biserica. Ierarhia și corpul eclesial. Dacă, așadar, credinciosul are șansa unui Model care nu îl va dezamăgi sau trăda niciodată (căci S-a făcut om, dându-Și viața pentru păcatele noastre), pe de altă parte, el așteaptă mereu confirmarea acestei fuziuni și dinspre trăitorii Ierusalimului pământesc. Atunci când ierarhi, clerici sau monahi viețuiesc conform modelului hristic, evalvia noastră prinde aripi. Când, dimpotrivă, stâlpi ai Bisericii văzute se comportă ca și cum nu ar avea nicio tangență cu Pildele evanghelice fundamentale, ei nu riscă doar pe cont propriu, ci destabilizează („smintesc“, în vocabular duhovnicesc) numeroase suflete și minți, care pot aluneca, din pricina lor, în deznădejde. Omul credincios duce în spinare orice, atât timp cât îl are pe Hristos. Dar înfruntarea cu cel mai aprig vrăjmaș va fi întotdeauna o ispită mai puțin amară decât contraexemplul oferit, în sânul Bisericii, de un slujitor al ei nevrednic.
Actualitatea generează în flux continuu materie primă pentru modele și contramodele. În zilele când România se confruntă cu amoralitatea unor guvernanți care își permit clasarea sumară a unei catastrofe aviatice și punerea pe butuci a țării după două-trei viscole, Franța și Ucraina lansează două repere simetrice. „Modelul“ Hollande, aflat în cădere liberă, scoate în stradă cetățeni furioși, denunțând, în canon, incompetența și dezordinea moravurilor. La cealaltă extremitate a continentului, societatea civilă ucraineană, rebegită în Piața Independenței, dar cu pieptul gol în fața politrucilor agresivi antieuropeni, generează valuri de admirație și solidaritate în toată regiunea. Înțelesul unor asemenea paralelisme e simplu. Nevoia de modele în societate este permanent în alertă. Oamenii nu pot trăi fără surse de inspirație și de încredere, așa cum nu vor înghiți la nesfârșit surogate. Puternicii cu picioare de lut se înșală când se cred infrangibli. //