Nota zero la putere

Nevoia de modele în societate este permanent în alertă. Oamenii nu pot trăi fără surse de inspirație și de încredere, așa cum nu vor înghiți la nesfârșit surogate. Puternicii cu picioare de lut se înșală când se cred infrangibli.

Unda de șoc a catastrofei aviatice pe­tre­cu­te în Apuseni, luni, 20 ianuarie 2014, m-a obligat să repaginez prezentul articol, de­dicat nevoii de modele în societate. Oricât aș fi încercat să aleg alt punct de plecare decât su­biectul care a monopolizat presa zile în șir, ar fi fost imposibil; iar aceasta nu pentru că n-ar fi fost di­se­cate îndeajuns toate as­pec­tele tehnice ale accidentului și, cu atât mai mult, com­po­nenta emoțională, ci pen­tru că el revelează în mod dureros dezechilibrul de fond între modele și contramodele în lu­mea românească postcomunistă. Dra­ma­tismul evenimentelor, complicațiile ope­­rațiunii de salvare a grupului de medici aflați în misiune umanitară, ca și bilanțul victimelor au developat imaginea realistă a ineficienței instituțiilor statului, a lipsei de coordonare în aplicarea procedurilor pentru situații de urgență, dar și ignorarea oricărei dimensiuni morale a răspunderii autorităților, în fața opiniei publice. Prinși pe nepusă masă în menghina unor decizii ferme, obligați să facă față unei îm­pre­ju­rări (între atâtea altele posibile!) de viață și de moarte, decidenții și-au dat arama pe față. Căci despre ei este vorba, despre de­cidenți, despre ierarhii politici, despre guvernanții care, de atâtea ori, își arogă emfatic rolul de oglindă a voinței po­po^­ru­lui, dar care, mult mai frecvent, excelează în arta dezicerii și a camuflajului. La baza acestei carențe stau, pe de o parte, fuga de răspundere (ca instinct de conservare a puterii), iar, pe de alta, ceva mai grav: absența oricărui simț al simbolului. Al modelului.

Indiferența totală față de încărcătura „imaterială“ pe care ocupantul unei înalte funcții în administrația publică o deține în imaginarul colectiv este re­zultatul lipsei de cultură politică și ex­primă disprețul față de oameni și de gân­direa lor. Iată de ce, instituția demisiei de onoare (când e profesată din convingere și la momentul oportun) reușește să ree­chi­libreze o comunitate, în momente de cri­ză; căci recunoașterea ponderii sim­bo­lului reflectă o așezare sănătoasă a men­ta­lităților, asigurând societății un grad de coerență și coeziune indispensabil. Cine în­să nu are conștiința potențialului de re­prezentare pe care îl deține (în numele a ceva superior, și nu în interes propriu) se va transforma lesne într-un contramodel, dezamăgitor sau chiar nefast pentru mulți. Fără ca acest lucru să-i tulbure câtuși de pu­țin somnul. O demisie de onoare (după moartea pilotului nedescarcerat la timp) a îndrăgitului personaj public și părinte al SMURD, Raed Arafat, ar fi dat o înaltă lecție de responsabilitate colegilor de gu­vern, sporind admirația și stima celor ca­re în, 2012, manifestau în toată țara pen­tru a-l susține într-un moment greu. Chiar fără să fi avut, evident, o responsabilitate personală directă în contextul ope­ra^­țiu­nilor din Apuseni, dr. Arafat ar fi dovedit, prin manifestarea promptă a unei ase­me­nea intenții, că autoritatea se clădește și prin gesturi exemplare, autentice, fără le­gătură cu strategia de imagine. În absența unei profilări pe măsura așteptărilor a re­putatului specialist în medicina de ur­gen­ță, demisia de facto, prin forceps, a mi­nis­trului de Interne Radu Stroe nu poate re­pre­zenta decât un contramodel, mai ales având în vedere șirul de gafe care a pre­mers-o. Un exemplu nefericit, căruia i se adaugă placiditatea iresponsabilă a omo­lo­gilor de la Apărare și Trans­porturi. Pe fondul tragediei din Apuseni, (prea)­pu­ter­ni­cii zilei s-au dovedit slabi. Iar cei slabi s-au dovedit pu­ternici. Sătenii din Ho­rea, ale căror chipuri sau nume poate nici nu le vom reține, au ieșit cu mâinile goale să facă tot ceea ce, din punctul lor de vedere, era omenește posibil pen­tru ajutorarea semenilor lor. Și să nu ne mire că unul dintre primele lucruri pe ca­re le-au crezut de cuviință, după acor­darea primului ajutor victimelor, a fost de a construi o cruce de trei metri în me­mo­ria celor doi morți și a o împlânta la fața locului. Pentru oamenii simpli, simbolul Învierii este cel mai la îndemână. Și cel mai firesc.

Nevoia de modele se naște cu fiecare om. Conștient sau nu, încă din primii ani de viață căutăm repere pe care le-am dori eterne. Oameni sau situații care să ne sti­muleze, dar și să ne dea curaj. E limpede pentru oricine cât de dureroasă poate fi decepția, când un asemenea eșafodaj se pră­­vălește - implicarea afectivă fiind ne­lipsită. Pe de altă parte, chimia căutării de modele este în permanentă mișcare. Chiar și în situația în care nu (mai) avem un far călăuzitor statornic, neatins de furtuni, găsim oricând, dacă vrem să căutăm, fi­ințe sau împrejurări cu un real ascendent asu­pra noastră. Iar gama acestora e, te­o­retic, nelimitată. Un necunoscut de pe stra­dă poate dobândi, fie și punctual, va­loare de model, prin comportamentul sau viața pe care ne-o dezvăluie în chip ne­așteptat. Încercările demn asumate de că­tre un prieten sau o rudă ne pot ajuta să le ghidonăm mai bine pe ale noastre. La fel cum succesul profesional al cuiva poate stimula decisiv propriile noastre căutări. Condiția unui bun raport cu modelul este admirația (întemeiată pe argumente, nu oarbă) și încrederea; în vreme ce con­tra­modelul presupune mimetismul profitor. Dincolo, însă, de aspectul personal, cel co­lectiv este primordial. Oamenii au nevoie ca de apă de modele comune, care să le „conjuge“ existențele într-un ansamblu ar­monios. Fără astfel de pilaștri, suntem zbu­rătăciți.

Lumea contemporană nu stă foar­te bine în această privință, dar să nu ne plângem. Deși top-modele, fotomodele, antimodele iau ochii cam oriunde am privi, regula ră­mâne valabilă și se confirmă. Papa Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc, Bill Gates, Ste­ve Jobs, Mandela, Angela Merkel, Re­gi­na Elisabeta a II-a, dar și Federer sau Schu­macher sunt modele ale lumii con­tem­porane. Fiecare, prin merite individuale bine precizate, dar cu un numitor comun: conștiința faptului că, la mare altitudine, performanța (spirituală, sportivă, politică, antreprenorială etc.) nu-și mai aparține în exclusivitate, ea devenind cumva un etalon pentru largi categorii ale societății. Dacă modelele personale, ale fiecăruia dintre noi, pot rămâne confidențiale, cele co­mune au nevoie de notorietate - au­tentică, nu strict mediatică. În acest sens, e firesc ca primii de la care se așteaptă asumarea unei asemenea posturi să fie membrii clasei politice. Liderii. Numai că, pentru a se impune efectiv, ei trebuie să cunoască și să prețuiască, la rândul lor, al­te modele din prezent sau trecut, re­ven­dicându-se, chiar, de la unele dintre ele. Cine refuză asumarea unui rol moral este or­fan de modele și dărâmă fără scrupul ie­rarhia valorilor, pentru a nu-și aburi oglin­­da mincinoasă. Din această pers­pec­tivă, cvasitotalitatea clasei politice ro­mâ­nești a ultimilor 25 (+45) de ani este ilus­trarea contramodelului. Cinic indiferentă față de impactul acestuia asupra per­soa­nelor care alcătuiesc societatea.

Sarcina cea mai complexă în ceea ce pri­vește raportarea la un model le revine ce­lor situați în orizont religios. Creștinul are un reper imuabil în Hristos, îi are apoi pe sfinți, adică pe cei care l-au urmat în­toc­mai pe Mântuitor și, de asemenea, are Bi­serica. Ierarhia și corpul eclesial. Dacă, așa­dar, credinciosul are șansa unui Model care nu îl va dezamăgi sau trăda niciodată (căci S-a făcut om, dându-Și viața pentru păcatele noastre), pe de altă parte, el aș­teaptă mereu confirmarea acestei fuziuni și dinspre trăitorii Ierusalimului pă­mân­tesc. Atunci când ierarhi, clerici sau mo­nahi viețuiesc conform modelului hristic, evalvia noastră prinde aripi. Când, dim­potrivă, stâlpi ai Bisericii văzute se com­portă ca și cum nu ar avea nicio tangență cu Pildele evanghelice fundamentale, ei nu riscă doar pe cont propriu, ci de­sta­bilizează („smintesc“, în vocabular du­hovnicesc) numeroase suflete și minți, ca­re pot aluneca, din pricina lor, în dez­nă­dejde. Omul credincios duce în spinare orice, atât timp cât îl are pe Hristos. Dar în­fruntarea cu cel mai aprig vrăjmaș va fi întotdeauna o ispită mai puțin amară de­cât contraexemplul oferit, în sânul Bi­se­ricii, de un slujitor al ei nevrednic.

Actualitatea generează în flux continuu materie primă pentru modele și contramodele. În zi­lele când România se confruntă cu amoralitatea unor gu­ver­nanți care își permit clasarea sumară a unei catastrofe aviatice și punerea pe bu­tuci a țării după două-trei viscole, Franța și Ucraina lansează două repere simetrice. „Modelul“ Hollande, aflat în cădere liberă, scoate în stradă cetățeni furioși, de­nun­țând, în canon, incompetența și dezor­dinea moravurilor. La cealaltă extremitate a continentului, societatea civilă ucra­i­neană, rebegită în Piața Independenței, dar cu pieptul gol în fața politrucilor agre­sivi antieuropeni, generează valuri de ad­mirație și solidaritate în toată regiunea. Înțelesul unor asemenea paralelisme e sim­plu. Nevoia de modele în societate este per­manent în alertă. Oamenii nu pot trăi fără surse de inspirație și de încredere, așa cum nu vor înghiți la nesfârșit su­ro­gate. Puternicii cu picioare de lut se în­șală când se cred infrangibli. //