Orchestra - o metaforă perfectă

Orchestra concertând este o oglindă în care merită să ne privim, cu real folos; o metaforă vie a conviețuirii, conjugării, coabitării în comunitate.

Recent încheiatul Festival Enescu lasă în ur­mă tabloul fabulos al unei plaje după reflux. Vastă întindere ieșită de sub avalanșa apelor, impregnată de o iluminație transcendentă. Da­că ar fi să alegem o imagine care să ilustreze această des­cri­ere, ar fi cea a Muntelui Saint Michel sau a plajei Saint Malo, rămase, după retragerea valurilor, într-un halou de ge­neză. Mareea muzicii care ne-a cuprins în acest septembrie se potrivește unei asemenea re­prezentări, aparent pre­ți­oa­se. Dar ce altceva are la în­de­mână un biet iubitor al Artei Su­netelor (necunoscător, în sensul doct) de­cât analogiile închipuirii, pentru a-și ex­pri­ma starea de grație?

Neputința „amatorului“, în acest caz, e o alcătuire ciudată în care ad­mirația se învecinează cu frus­trarea: încântarea - față de pro­fesioniștii misterioasei sintaxe so­nore; complexul - în raport cu cei care tră­iesc această lume în chip... de la sine înțeles. Nu e de mirare că mari spirite ale culturii „ver­bale“, precum un Claude Lévi-Strauss sau Emil Cioran, s-au declarat nostalgici ire­mediabili ai Muzicii - ca formă supremă a creativității umane, la care... ei înșiși nu au avut acces. În repetate ocazii, de-a lungul se­colului de viață trăit, fondatorul antro­po­lo­giei structurale își exprima regretul profund de a nu fi avut capacitatea de a face muzică, insistând asupra diverselor forme de supli­ni­re a respectivei limite. Într-un interviu te­le­vizat el declara, cândva, că „în tot ceea ce am scris, am încercat să realizez sub o altă formă ceea ce niciodată nu am fost capabil să realizez în muzică“, subliniind chiar că volumul Tropice triste a fost gândit ca operă (muzicală)... După cum e bine știut, Emil Cio­ran revine și el obsesiv asupra acestei nos­talgii fundamentale în multe scrieri, printre care Cartea amăgirilor, unde notează: „Nu­mai muzica poate genera o complicitate in­destructibilă între două ființe. Pasiunea este perisabilă și se degradează, precum tot ceea ce face parte din viață. În vreme ce muzica e de o esență superioară vieții. Și, bi­neînțeles, morții“. Desfășurarea de forțe pri­lejuită de marile ansambluri descinse la Bu­curești din toate colțurile lumii a avut da­rul de a ne ralia pe noi, cetățenii obosiți și stre­sați, ca prin magie, într-o binefăcătoare adunare a tăcerii - reculese - întru ascultare. Performanță de excepție, în teritoriul inamic al... „marii trăncăneli“.

Dincolo de bucuriile propriu-zise ale muzicii, trăite în funcție de instrumentele de recep­tare la îndemâna fiecăruia, publicul prezent la sărbătoarea acestei toamne a avut prilejul, seară de seară, să reflecteze și altfel asupra spec­tacolului oferit - căci orchestra con­cer­tând este o oglindă în care merită să ne pri­vim, cu real folos; o metaforă vie a con­viețuirii, conjugării, coabitării în comunitate. Deschizând sensurile metaforei, ne dăm seama că, în fond, aproape orice grup uman își găsește analogia într-o formă de asociere muzicală: de la familia care poate fi văzută ca un trio, un cuartet, un cvintet sau un sex­tet, până la orice tip de coagulare din in­te­riorul societății, care se pretează oricând com­parației cu o orchestră - fie simfonică sau de cameră; cu mai multe sau mai puține instrumente. Este, cred, inevitabil, pentru spec­tatorul dintr-un auditorium, chiar ab­sorbit de vraja sunetelor, să nu-și plimbe atent privirea asupra celor care generează lu­mea paralelă a armoniilor auditive; asupra chi­purilor, deseori transfigurate de cons­truc­ția sonoră pe care un anumit dirijor le-o pri­lejuiește, dar și asupra bucuriei reciproce ca­re îi leagă în chip nevăzut pe toți participanții la actul interpretativ. Este o „rea­li­tate semantică“ aceea că ma­joritatea termenilor sau ex­pre­siilor din sfera muzicii cla­sice se întâlnesc în spațiul etimologic comun al în­cân­tării, al bucuriei, al iubirii: armonie, simfonie, filar­mo­ni­că, eufonie, consonanță... etc. Toate, cuvinte al căror sens propriu e frecvent acompaniat de ampla gamă a conotațiilor sau a înțelesurilor figu­rate.

Mergând mai departe în scanarea metaforică a concertului, ca rod creator comun, vedem că ea suportă analogiile cele mai amănunțite. În orchestră, există o varietate de ins­tru­men­te: unele de prim-plan, altele de plan se­cund; unele prestigioase prin cariera soli­s­tică, altele integrate obligatoriu ceasornicului orchestral. Dacă violonistul, violoncelistul sau flautistul pot fi, deopotrivă, ins­trumen­tiști într-un ansamblu sau (mari) soliști, mult mai rar această ocazie se oferă instru­men­telor de percuție, contrabasului sau chiar unora dintre suflători. Similar, se pune pro­blema în cazul vocilor din compozițiile simfonice, care îmbină postura corală și cea de protagonist. În această enumerare, pianul are desigur un loc aparte, în măsura în care marile concerte sunt compuse „pentru“ el - regele instrumentelor. Dar și panistul (ah, Bo­ris Berezovsky, domesticind clapele!), ori­cât de genial, nu se poate desfășura decât re­zonând cu orchestra și integrând viziunea dirijorală. În nici un caz, ignorând raportul fondator, parte-întreg.

Este uşor să transferăm aceste notații asupra altor forme de asociere inter­umană, pentru a vedea ce limpezi corespondențe ies la iveală. Putem astfel recurge la câteva interogații cu dublu sens: se poate concepe, în mod nor­mal, ca un dirijor, „liderul“ unui act de cre­ație muzicală, să-i disprețuiască pe membrii orchestrei, să-i înjosească sau să-i mintă? Cum ar putea aceștia să-și mai transfigureze instrumentele? Este de imaginat un mare concert de muzică clasică, în care un mem­bru al orchestrei să cânte bine, iar altul fals? Sau e fundamental ca fiecare la locul său (de la percuție la vioara întâi) să dea tot ce poate mai bun, astfel încât rezultatul colectiv să fie pe măsura așteptărilor publicului? Ar fi po­si­bil ca un interpret din ansamblu să-l in­vi­dieze pe vecinul său de „partidă“ că a cântat mai bine? Sau nu cumva e obligatoriu ca fiecare să se bucure de reușita celuilalt, pen­tru ca produsul muzical finit să fie la înăl­ți­me? Răspunsul la toate aceste întrebări este, evident, implicit. Nu e cu putință ca un con­cert înălțător să se producă fără sinergia autentică a tuturor celor ce iau parte la el. In­diferent de idiosincrazii. Așa cum, în gra­ni­țele unei asemenea manifestări, nu e loc pen­tru impostură.

Desigur, am idealiza sus­ținând că în­totdeauna orchestra fun­c­țio­nea­ză ca un mecanism perfect pus la punct. Știm că nu e așa, din sim­plul motiv că acest lucru trans­pa­re imediat. Se aude și se simte! Catharsisul pe care melomanii îl așteaptă cu înfrigurare în­tr-o sală de concert, pe cât este de inefabil subînțeles atunci când există, pe atât de ferm refuză să se instaleze, atunci când mecanica fină de pe scena concertistică nu func­țio­nează. (Fapt ce atrage, de altfel, dureroase pe­nalizări de prestigiu.) Pe de altă parte, pu­tem aplica orchestrei, în această tentativă de exfoliere metaforică, tiparul piramidal pe ca­re societatea „afonă“ nu izbutește să-l asu­me. În vârful edificiului - dirijorul, urmat de soliști, iar la bază - orchestra și / sau corul. Fă­ră a omite esența unei asemenea minunate alcătuiri: Compozitorul. Demiurgul care îi în­suflețește pe toți.

E demn de observat că tocmai Muzica (în ac­cepțiunea clasică!) este cea care întrunește un consens rar întâlnit, fiind calificată, aproa­pe fără ezitări, drept dar divin sau expresie a dumnezeirii. E bine știut că mari agnostici sau chiar atei au găsit în muzică ceea ce au re­fuzat să vadă, poate, în alte domenii, la fel de uimitoare, ale Creației... Cu atât mai mult, merită relevate câteva semnificative tan­gențe între orchestral și creștin. Nu este ar­monia emanată, în consonanță, de ins­tru­mentiști o formă de comuniune, unde ta­len­tul se smerește, în beneficiul „lucrului bun“? Nu e oare măiestria dirijorului demonstrația prin care puterea artistului se arată capabilă de tripla slujire - față de compozitor, față de publicul căruia i-l revelează și față de mu­zi­cienii care fac posibil acest act? Lanțul ana­logiilor poate astfel continua, căci orchestra în concert propune, dincolo de harul mu­zi­cii, un model de viață... polifonic. //