Părinții generației Z

Paginând mai riguros (pe baza culturii solide cu care ne lăudăm) etapele predecesoare, aplicând analogii utile, am participa constructiv la noul prezent, care implică direct tineretul nostru, zis: Y, Z.

Marina Dumitrescu 03.03.2020

De același autor

Dacă, în 1994, când se năștea fiica mea, și în 1996, când se năștea fiul meu, cineva mi-ar fi spus: în 2020 vei fi mamă de Generație Z, te vei trezi în plin boom tehnologic și vei participa direct, alături de odrasle, la o schimbare epocală a lumii, i-aș fi zis că inventează un scenariu SF. În ’94, se împlineau doar 7 ani de când mă extrăsesem din menghina regimului totalitar, plecând din țara unde nici pâinea nu se mai găsea la liber, iar oamenii păreau teleghidați. Acel spațiu etanșeizat unde comunicare „rapidă” însemna să formezi numărul pe discul telefonului ca să vorbești atent cu cineva apropiat, iar pentru străinătate să mergi frumușel la Poșta mare, în cabină, sau, cu puțin noroc, să faci comandă internațională de la domiciliu, prin centralistă; unde corespondența scrisă umbla ca mel­cul sau se evapora pe drum, iar expedierea unui colet presupunea înfruntarea cu Vama, care zeciuia după bunul plac. Țara „ideală” unde mașina de scris era declarată la Miliție, iar presa era redusă la tăcere. Dacă în mai ’87, când părăseam Bucureștiul, cineva mi-ar fi spus că în decembrie ‘89 comunismul va cădea, i-aș fi zis că fantasmează; așa cum între ’87 și ’89 am trăit în Occident, apăsată de convingerea sumbră că nu mă voi putea întoarce vreodată în patrie. Iarăși, dacă în ’94, respectiv ’96, cineva ar fi anticipat: peste nici 20 de ani, lumea liberă în care te afli va elimina orice decalaj cronologic în comunicare și în circulația informației, va comprima distanțele schimbând percepția asupra planetei, iar virtualul și realul vor face jonglerii peste capul tuturor pământenilor – aș fi zis, din nou: fugi de-aici cu prostiile, vorbești aiureli! Și totuși, toate s-au întâmplat exact așa cum părea mai greu de închipuit că se vor întâmpla, cu doar câțiva ani mai devreme. Cei mai mulți părinți (astăzi, plus/minus cinquantenari) se recunosc, cred, într-un asemenea tablou temporal, care nu face decât să îi amețească. Pe fiecare în felul său.

Primul pas ar fi să recunoaștem că suntem noi înșine bui­măciți. Noi, părinții (eventual, bunicii) Generației Z – în speță, est-europene. Să fim conștienți de puntea pe care ne-a fost dat să o croim peste (cel puțin) două lumi. Cea sovietică și cea postsovietică. Rememorarea salturilor în timp are din acest punct de vedere o funcție strategică și chiar pedagogică – în primul rând, pentru noi. De aceea îi reunesc în prezenta reflecție pe maturi, nu pe pueri. Fiindcă ne aflăm în fața (încă) unui examen pe care nu ne gândeam că va trebui să-l dăm. Un fel de masterat în arta parentală, care să ne aducă la zi. Să ne adapteze la dramatismul, la imprevizibilul epocii. Și, sincer spun, mama din mine tânjește constant la o abordare cât mai justă a problemei. Altceva: pentru tranșa situată aproximativ între 15 și 25 de ani, grila educațională fundamentală a fost (sau nu a fost) deja asigurată... Încă din fragedă adolescență, cu atât mai mult spre 20 de ani, nu prea mai ai nici ce, nici cum să schimbi ceva cu adevărat în educația inculcată acestor copii, parcă născuți pentru a fi independenți. Precoce, informați, liberi. Grila de bază, trusa esențială a principiilor și învățămintelor, este sau nu este instalată, prin intermediul autorității, la încheierea treptei întâi a copilăriei. Cu toate acestea, misiunea parentală evident că nu se termină tot acolo. Nici metaforic, nici practic. Junii care, la doar 18, 19 ani purced în lume pentru a studia sau a lucra pe meridianele globalizate, lasă în urmă niște părinți poate mai dezorientați decât sunt ei înșiși. Adică pe noi, ezitanți și neajutorați ca pe vremea când le făceam lor prima băiță...

Asumarea faptului că părinții au (încă) multe de învățat despre contemporaneitate este esențială. La căderea comunismului, eram destul de tineri pentru a savura ieșirea din totalitarism, dar suficient de copți pentru a întâmpina provocările libertății. Boomul tehnologic ne-a izbit însă frontal, ne-a luat ca din oală, așa căliți și bine educați cum ne consideram a fi. Cu cât avem azi mai multe de penalizat în existențele celor foarte tineri sau de ajustat în imaginarul lor, cu atât mai vigilenți ar trebui să fim față de ceea ce gândim sau facem, personal, ca îndrumători, mentori sau modele. Soluția din acest punct de vedere nu poate fi în nici­un caz: „Pe vremea mea era mai bine, se făceau lucrurile temeinic, ca la carte, mai autentic, mai valoros; voi sunteți decadenți și precari fiindcă nu vă formați la fel”. Unghiul nu e bun și fiindcă premisa e în mare măsură falsă. Dacă avem în vedere perioada comunistă, bunăoară, să nu uităm că beneficiarii unei formații cu adevărat corecte și complete erau net minoritari, față de majoritatea semianalfabetă, care trecea clasa „la hectar” (cei care au lucrat în învățământ știu...). Pe de altă parte, copiii Y sau Z nu au cum să resimtă fractura între cele două lumi, fiindcă nu au cunoscut-o decât indirect pe prima. Așadar, noi suntem cei care trebuie să punem cap la cap piesele de puzzle. Contextul actual (pe care oricum nu-l putem anula istoric) ne duce către principiul maieutic, mai logic: să învățăm unii de la alții. Și copiii de la părinți, fără doar și poate.

Dar și părinții de la copii – la fel de cert. În acest sens e ușor de constatat că tinerii mileniului 3 asimilează, de timpuriu, mai mult și mai repede decât ne imaginăm – fără noi... – înaintea noastră, fără știința noastră, dacă nu chiar în pofida noastră. Află, procesează, integrează realități sau chiar cunoștințe teoretice care adesea nouă ne rămân străine sau greu digerabile. Sau care, în orice caz, la vârsta lor de acum, pentru noi ar fi fost de neconceput. Prin urmare, pe lângă luciditate, avem nevoie, în cel puțin aceeași măsură, de sinceritate față de noi înșine. Dificultatea vine din faptul că sinceritatea implică și desprinderea din eșafodajul prejudecăților. Oricât ar fi acesta, uneori, de confortabil.

Timpul curge altfel. Oricine se uită pe calendar poate confirma accelerarea tuturor cronologiilor. Noi, părinții Generației Z, contestăm de cele mai multe ori tocmai acest prezent, multiplu-accelerat. Uneori, nu ținem pasul și ne înfuriem. Alteori, procesul de realfabetizare – în conformitate cu instrumentele neo-cunoașterii și neo-comunicării, ne depășește. Iar când totuși reușim să le adoptăm, suntem așa mândri, încât cădem în exces. Nu ne mai dezlipim de tehnologia post-postmodernă, ne fălim cu performanțele de tip digital realizate după vârsta de 50, 60 de ani sau chiar mai târziu și recunoaștem (ipocrit) cât sunt de utile facilitățile culturale pe care magicul WEB le oferă (teoretic) oricărui ins de pe glob. Apropo de timpul care curge alt­fel. Numeroasele site-uri sau platforme de dezbatere, care analizează mutațiile contemporane, ilustrează tocmai uluitoarea cadență, aflată la originea traumei pe care o acuzăm: astfel, între 1965 și 2010, sunt contabilizate nu mai puțin de patru generații, în funcție de pașii tehnologici simultani cu ele. Impresionantă e densitatea noutăților, doar între 1997 (când se lansează Google princeps) și 2015 (când se lansează Google glass princeps). 18 ani care includ nu mai puțin de 10 trepte, la intervale minime: mp3 portabil, Wikipedia, Myspace, You Tube, Facebook, Twitter, iPhone princeps, WhatsApp, Ipad, Instagram. Închipuiți-vă, voi, părinții care ați adus pe lume copii la mijlocul anilor ’90, cum era atunci față de cum e azi, dar și cum era pe timpul vostru, când aveați etatea lor actuală. De altfel, discuția va rămâne viciată, atâta timp cât nu vom rememora (onest și documentat) salturile produse în istoria omenirii de invenții sau descoperiri cu impact universal: de la tipar, la radiotelefonie sau la televiziune, până la internetul wireless etc. Dar și cele mult mai vechi. Paginând mai riguros (pe baza culturii solide cu care ne lăudăm) etapele predecesoare, aplicând analogii utile, am participa constructiv la noul prezent, care implică direct tineretul nostru, zis: Y, Z sau Alpha.

Vrem, nu vrem, există deja realități care s-au autoimpus. Imposibil de deturnat. Unele, pozitive, altele, nefaste. Fundalul tuturor rămâne însă dorința de libertate. Nimeni nu e scutit de această aspirație eternă, nici vârstnicii, nici tinerii, nici tradiționaliștii, nici progresiștii, nici prietenii, nici dușmanii internetului. Din perspectiva părinților confruntați cu un nou examen de „maturitate”, două serii de probleme grave se au în vedere: presiunea ideologicului și slăbirea spiritualului. Pe acest fundal atât de sensibil, dincolo de convingerile fiecăruia, se impune o rocadă esențială: între autoritatea față de copil (valabilă ieri) și relația cu copilul (obligatorie azi). Între impunerea coercitivă și efortul persuasiunii. Relaționarea, deci, mai presus decât principiul unei obediențe unilaterale. Premisa încrederii în ei, mai presus de anxietățile noastre egoiste. Nu cred că paideia secolului 21 va putea evita acest tip de „inversare”, menită să asigure, de fapt, un dialog autentic. În beneficiul tuturor vârstelor implicate. În era accesului, la ora de azi, părinții/bunicii provin (încă) din experiențe prea diferite de ale copiilor/nepoților lor, ca să nu acuze disjuncții, disfuncții, discrepanțe cu aspect deseori dramatic. E firesc să fie astfel și probabil de aceea rezolvarea este, în primul rând, de ordin sapiențial – în măsura în care înțelepciunea e prima care decantează cel mai bine o situație intricată. Din păcate, dezbaterea ultrapolarizată la care asistăm, între adepți și contestatari, inhibă tocmai tușele aducătoare de echilibru, specifice intelectului superior. Spre deosebire de relativizarea tendențioasă sau tezistă, evaluarea pertinentă a nuanțelor ar putea face minuni. Evitând divorțul cel mai dureros – între părinți și copii... //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22