Persoana şi demnitarul

Supraexpunerea mediatică a lumii actuale repaginează, între altele, un raport fundamental: acela între persoana publică și cea privată.

Orice deținător al unei posturi vizibile în societate are o identitate care, de câteva de­cenii bune, nu se mai poate camufla. Fie că e vorba de oameni de stat, oameni de cultură, reprezentanți ai Bisericii, ar­tiști sau alți formatori de opinie, toți sunt astăzi supuși unei transparențe sui ge­ne­ris care, în societatea tehnologică, a de­ve­nit inconturnabilă. Lucru util, când se pu­ne problema unei armonii-model între fa­ța văzută și cea nevăzută, dar nefericit și de­rutant când cele două laturi ale in­di­vi­dualității se contrazic.

Dacă, în comunism, secre­to­ma­nia și sora ei, dezinformarea, fă­ceau parte din rețeta to­ta­li­tară, până relativ târziu, chiar și în democrațiile occidentale a existat un tabu sever în raport cu viața privată a personalităților contemporane și chiar istorice. La începutul anilor ‘90, când fostul președinte Mitterrand era pe moar­te, dezvăluirile în lanț despre boala sa, fi­i­ca nelegitimă și povestea amoroasă tăi­nui­tă ani în șir au reprezentat (în Franța cel puțin) sfârșitul unei epoci și începutul al­teia, în ceea ce privește accesul direct la in­timitatea și... moralitatea ierarhiei po­li­tice. Obsesia discreției, de pe vremea unui De Gaulle sau Pompidou, lua sfârșit. De­cep­țiile trebuiau asumate, iar coerența com­portamentală se impunea ca o necesitate. Aceeași schimbare se evidențiază com­pa­rând embargoul mediatic (neverosimil azi) asupra infirmității vicioase a președintelui american Roosevelt în anii ‘40 sau a es­ca­padelor erotice ale lui Kennedy în anii ‘60, cu scandalul mondial generat de un de­ra­paj mai deocheat al lui Bill Clinton în anii ‘90, gata-gata să-i anuleze cogeamite ca­riera politică... Cu scurgerea timpului, mu­tația socio-mediatică pomenită se con­fir­mă constant (cazul Dominique Strauss Kahn e alt exemplu), trecând tot mai des frontiera din prezent spre trecut – adică în zona sen­sibilă a legendelor sau a mitologiilor cul­tural-istorice. Celebra carte a bri­ta­ni­cu­lui Paul Johnson, Intelectualii, apărută în 1988, reprezintă din acest punct de vedere un moment de referință, cu atât mai mult cu cât demersul strălucitului jurnalist-is­toric e riguros documentat și nepătimaș. Deși „dezvăluirile“ despre dedesubturile unor monștri sacri ai culturii universale nu erau noutăți absolute, sistematizarea și prezentarea lor într-un demers țintit a avut efectul unui trăsnet asupra in­te­li­ghen­ţiei europene seculariste. Cu riscul de a destabiliza idoli bine fixați în ima­gi­narul colectiv (de la J.J. Rousseau la Marx, Brecht sau Sartre), gânditorul englez con­sidera absolut normal faptul că, după do­uă secole în care „intelectualii laici au ju­cat un rol crescând în modelarea ati­tu­di­nilor și instituțiilor noastre, a venit vre­mea să le analizăm și lor dosarele, atât pe cel public, cât și pe cel personal“. Pre­misa autorului fiind una de bun-simț, ea es­te aplicabilă, de fapt, oricărui context ana­log, iar lista propusă de el se poate pre­lungi și ramifica spre alte domenii, epoci sau zone geografice, cum ar fi bunăoară societățile (post)comuniste. Dacă viziunea de tip holistic a lui Paul Johnson are, la o adică, dezavantajul unei opțiuni morale in­corecte politic și deci cu risc de ecou re­strâns, șansa ca ea să se perpetueze (ca metodă) vine tocmai din noua mentalitate mediatico-istoriografică, ce nu mai ac­cep­tă culise sau zone de umbră. Nici în pre­zent, nici în trecut, pentru nimeni.

Importanța punerii în oglindă a per­soanei private și a celei publice nu es­te însă relevantă doar când evi­den­țiază flagrante contradicții. Din fe­ri­cire, ea prilejuiește și revelații si­me­trice, în cazul în care cele două laturi sunt în consonanță. În cazul că Paul Johnson și-ar fi propus un al doilea tom al celebrei sale lucrări, ar fi putut cataloga o serie de nume prestigioase care s-au remarcat prin consecvența curajoasă între gândire și atitudine, vorbe și fapte. În acest sens, marele scriitor francez interbelic, laureat al Premiului Nobel, André Gide ar fi fost un reper esențial, mai ales că el rămâne în­că, ideologic, ignorat... Meritul său? Acela că, în 1936, la întoarcerea dintr-o că­lă­to­rie oficială de câteva săptămâni în URSS, făcută în calitate de simpatizant entuziast al regimului sovietic, se consideră dator a-și exprima deschis, într-o carte, deza­măgirea față de mistificările stalinismului constatate la fața locului și a se dezice net de atașamentul comunist. Asumându-și lin­șajul ideologic în breaslă, Gide le răs­punde ferm detractorilor săi în 1937, într-un nou text, ce reprezintă profesiunea de cre­dință a creatorului ca persoană pu­blică: „Nu există partid care să mă țină – sau care să mă rețină – împiedicându-mă vreodată să-i prefer Adevărul. În cli­pa în care apare minciuna, mă simt rău. Rolul meu e să o denunț. Sunt dependent de adevăr. Dacă partidul părăsește ade­vă­rul, eu însumi voi părăsi, îndată, par­ti­dul... “ (tr. n.). Volumul Retour de l’URSS (nereeditat timp de peste 70 de ani!) ră­mâne cu siguranță cel mai puțin cunoscut al marelui Gide. Dar el întregește exem­plar dezideratul oricărei conștiințe ele­va­te: de a fi așa cum trăiește, respectiv de a trăi așa cum este, căutând mereu, so­cra­tic, calea vieții bune. Chiar când aceasta nu e politically correct...             

Reevaluarea raportului între dimensiunea publică și cea personală a protagoniștilor din societate ține evident de epoca mo­dernă a ultimelor două sute de ani, de când presa și-a croit drumul fără în­toar­cere, introducând treptat în joc conceptul de imagine. „Vechile regimuri“ func­țio­nau pe baza unui cod bine instalat în tra­diție, iar exercitarea (echilibrată sau ex­ce­sivă) a puterii era de fapt singura care dă­dea măsura lucrurilor. Revoluția franceză a fost prima ocazie în istorie când mani­pularea de presă și-a demonstrat eficiența, inaugurând era în care ne aflăm. În ase­me­nea măsură, încât linșajul „mediatic“ apli­cat Mariei-Antoaneta, la finele sec. XVIII, a așteptat peste 200 de ani pentru a pă­trunde în versiunea oficială a eveni­men­telor. Așa cum, tardiv, abia în 2008, apă­rea și Cartea neagră a Revoluției fran­ceze, o lucrare colectivă de proporții, fără tabuuri. În acest sens, povestea ultimilor regi ai Franței este emblematică și în ceea ce privește felul cum tabloul intimității poate reseta memoria colectivă. Dacă de­montarea propagandei mincinoase a co­rec­tat clișee perpetuate generații de-a rândul în manualele de istorie, dezvăluirile crude privind perioada încarcerării au generat (cul­mea!) o veritabilă aură sacră în jurul cuplului regal decapitat. Tot cu mare în­târ­ziere istorică, scoaterea la lumină a scri­sorii-testament, redactată cu câteva ore îna­intea urcării pe eșafod de tânăra re­gi­nă, tulbura profund apele con­for­mis­mu­lui antimonarhist, pentru ca, ulterior, fra­ze cen­zurate mai bine de două secole să-și do­bândească binemeritatul răsunet: „fiul meu să nu uite nicicând ultimele cuvinte ale tatălui său, pe care i le repet în mod expres: să nu încerce niciodată să răz­bune moartea noastră“ (tr. n.). Exemplul re­gicidului francez ilustrează tensiunea adân­că între existența socială și cea per­so­nală specifică monarhilor, pentru care sim­­țul datoriei și al jertfei fac parte din des­tin.

Mediacrația fără frontiere a prezentului obligă mai mult ca oricând (cel puțin teo­re­tic) personalitățile publice la coerență între atitudinea ex­terioară și cea privată, riscând, în caz con­trar, dacă nu altceva, grave penalizări de... imagine. Căci „transparența“ sine qua non impune noi reguli de conviețuire. Ești notoriu - ai intrat în ochiul ci­clo­nu­lui, nu mai poți face abstracție de acest fapt. Curios și paradoxal este că o ase­me­nea evidență nu pare a-i impresiona pe re­prezentații castei mediatice contemporane – adică a celor care trăiesc „la vedere“. Cel mai adesea, lipsa de rigoare în edu­cație și tot mai puținele convingeri morale îi fac imuni la nepotrivirea între ce afirmă ca demnitari și ce întreprind ca persoane; între ce au gândit azi și ce uită mâine; în­tre cum ar trebui să se prezinte în fața pu­blicului și cum o fac în realitate. Iar atunci când sunt, totuși, în situația de a justifica anumite comportamente, limbaje sau punc­te de vedere, o fac mai degrabă formal de­cât din scrupul lăuntric... Ignorând că si­tuarea lor în avanscena societății le con­feră, vor-nu vor, statut de model și că a fi luat drept exemplu implică res­pon­sa­bi­li­ta­te. Dacă ar fi să facem o comparație pri­vind gestionarea raportului persoană-dem­nitar, între democrațiile și monarhiile ac­tuale, concluzia ar fi cu siguranță fa­vo­rabilă acestora din urmă. Deși măcinate de tabloidizare și de rutina secularistă, ca­petele încă încoronate mai izbutesc să de­monstreze, măcar simbolic, că sunt ca­pa­bile să-și slujească supușii, așezând in­te­resul general deasupra celui privat. Fiind­că, în aceste oaze ale tradiției statale, e în­că asumată relația cu Dumnezeu. //