De același autor
Duminică, 2 noiembrie, în cea de-a 12-a zi de greva foamei, deși vizibil slăbit, ANDREI URSU evoca, la microfonul emisiunii Teme deschise, de la RRC, semnificațiile majore ale unei duble experiențe dramatice, în comunism și postcomunism. Vorbea ținându-și ochii închiși, însuflețit doar de forța rememorărilor, prin care ne ajută să înțelegem caracterul emblematic al destinului lui Gheorghe Ursu.
Domnule Andrei Ursu, care ar fi chintesența amintirilor despre tatăl dvs. până la momentul dramatic din 1985 și în contextul respectiv?
Foarte greu să extrag chintesența. Eram atât de apropiați - spiritual, ideologic, afectiv. Eram atât de legați! Eram parte din el. O extensie a lui. Îl admiram enorm. Chintesența ar fi imperativul moral de a face ceva într-o lume în degringoladă. Era un om extrem de principial. Poate n-am cunoscut niciodată un om atât de curat, dedicat unei cauze mai înalte decât el însuși. Nu era un mesianic, nu credea neapărat că ar avea „o misiune“ de îndeplinit. Dar știa că trebuie făcut ceva, pentru că suntem aici pe pământ pentru a fi împreună cu alții și a continua un progres social, noțiunea de libertate umană, de adevăr, de iubire.
Când a avut revelația adevărului crud despre regimul comunist?
În ’50, când a fost dat afară din partid și a început o activitate de opozant din ce în ce mai puternică. În ’56, scria scrisori de solidarizare cu revoluția din Ungaria. A început să fie admonestat într-un mod mai direct. Să fie urmărit. Era tot mai dezabuzat. N-a crezut în acea deschidere din ’68 față de Cehoslovacia, iar ulterior și-a manifestat din ce în ce mai intens adeziunea față de mișcarea Solidaritatea, din Polonia.
Ce a reprezentat jurnalul în viața lui?
Jurnalul era o frescă distrugătoare a marasmului ceaușist și mai ales a decăderii morale. Era o întreagă teorie în acel jurnal, referitoare la frica și teroarea insuflate de Securitate. A ținut jurnalul, neîntrerupt, din 1940 până în 1984, în decembrie, când a fost găsit și confiscat de Securitate. 4.000 de pagini. Spera cândva să-l publice. Visa să-l prelucreze literar. Știa că acesta putea reprezenta o cronică majoră a regimului comunist.
Ați recuperat sau nu jurnalul confiscat de Securitate în ’84?
Nu am putut recupera decât o foarte mică parte. Când era arestat, ne-au returnat o parte din jurnaul anilor ’40-’50. Am descoperit în dosarul de urmărire informativă, pe care l-am obținut abia în 2000, că jurnalul ar fi fost distrus în 1987. Alte 811 file (incluse în dosarul de anchetă penală, sub acuzația de „propagandă împotriva orânduirii socialiste“), cuprinzând cele mai grave acuze împotriva lui Ceaușescu, au fost descoperite de procurorul Dan Voinea în 1990. Filele acelea cuprindeau și relațiile cu prietenii, încercările de a coagula o celulă de rezistență intelectuală etc. Ulterior, au fost cerute înapoi de SRI și au dispărut din nou! „Să facem ceva“ - era deviza lui și își propunea să citească un manifest în MAN. Aceasta era ideea lui. Iordan Chimet, Nina Cassian, Radu Albala, Dan Deșliu, Geo Bogza erau câțiva dintre cei cu care discuta. Ancheta declanșată în 1984 era mai ales pentru a stabili natura relațiilor cu ceilalți. În clipa aia au vrut să facă un proces colectiv... persoanelor cu concepții dușmănoase.
Cum erau altădată loturile. Lotul Noica, Lotul Pillat...
Exact. Voiau să facă un nou lot. Lotul anilor ’80-’85... Deoarece li se părea a că astfel își justifică și ei mai bine existența.
Până la urmă, însă, din tot „lotul“ prezumtiv, singurul care a avut de pătimit așa cum a făcut-o a fost Gh. Ursu...
Ei, aici e esențialul! L-au întrebat despre ceilalți. Care, de altfel, apăreau în jurnal, căci erau consemnate amănunțit întâlniri, discuții, legăturile cu M. Lovinescu și V. Ierunca etc. El îi întreba ce rost are să mai dea declarații, dacă totul e în jurnal? Or, și-a dat seama că ei aveau nevoie de declarație scrisă și semnată, jurnalul nefiind probă juridică. Aceasta a fost cheia deznodământului. Ulterior am descoperit. În toată perioada aceea l-au amenințat. Marin Pîrvulescu era anchetatorul principal care trebuia să scoată mărturii despre toți oamenii aceia și să „justifice“ acel lot. A fost un moment culminant în martie ’85, când tot refuza să scrie declarația și l-au amenințat: „vezi că și soția și fiul vor avea de suferit“. A venit într-o seară... nu l-am văzut niciodată atât de disperat. Se simțea responsabil față de noi. I-am spus: „Îți suntem alături. Fă cum îți dictează conștiința. Nu ni se poate întâmpla mai mult decât ai tu pe cap“. A fost ușurat și ne-a spus: „Știți ceva? Eu oricum nu pot face asta. N-aș mai fi eu“. Și deci a rămas pe poziție, n-a dat nicio declarație. N-a avut de suferit niciunul dintre prietenii implicați.
Refuzul de a coopera a declanșat deci deznodământul tragic?
Atunci și-au dat seama că trebuie să înceapă alt tip de anchetă. Așa că i-au intentat un proces formal de drept comun (pentru posesia a 17 dolari...) și a fost arestat la 21 septembrie 1985 - la scurt timp după ce solicitase să i se restituie jurnalul, confiscat în ’84. Din momentul arestării, nu am mai știut nimic de el. A fost un blocaj total. Ulterior am aflat totul, din dosarul întocmit, începând din 1990, de procurorul militar Dan Voinea.
A fost anchetat în permanență, numai și numai de Securitate (cazul, la Miliție, era o bagatelă). Întrebat iarăși de prieteni. Toate mărturiile și probele din acea perioadă (scanate și accesibile actualmente pe site-ul Fundației „Gheorghe Ursu“) denotă că a fost sistematic și tot mai dur torturat pentru motive politice, în arestul Securității Rahova.
Un fel de reeducare... în anii ’80!
Da. O reeducare. Apar însă în dosar și alte victime și e foarte trist că nu s-au autosesizat Parchetele. Dar cine să o facă... dacă și cazul acesta atât de documentat e încă nerezolvat? Regimul carceral a mers tot mai dur până în 15 noiembrie ’85. Cele mai dure bătăi, lovituri repetate cu corpuri dure în zona abdominală, care au dus la spargerea intestinului (atestate medico-legal) s-au produs în anchetă, pe 15 noiembrie, când nu s-a mai putut mișca. Totul se leagă fără dubiu de implicarea acestui torționar Marin Pîrvulescu, de care nimeni nu
s-a atins până acum. După ce a murit (în 17 noiembrie) au mai trecut două zile până să ne anunțe decesul (în 19 noiembrie). Am fost chemați la Spitalul Jilava (unde fusese dus, de formă). Un infirmier mi-a dat efectele lui. Am rămas stupefiat că erau toate pline de sânge și mi-a spus: „Păi, nu știți ce le face acolo în arest? Mai ales la ăștia care au cârtit?“. Ca și cum era uzuală această metodă de a fi torturat în arestul Securității.
După 1990 v-ați asumat sarcina elucidării evenimentelor. Se poate spune că în acești 25 de ani v-ați reciclat toată existența?
Poate. Într-o anumită măsură. Am încercat să-mi trăiesc viața, dar, evident, trebuia să aflu adevărul. Esența actului de justiție până la urmă este să restabilească dreptatea și adevărul, pentru ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple. Mi se spune de multe ori: „Cu cine vă bateți?! Cu morile de vânt?!“. Acest fatalism mi se pare efectiv o tară care ne împiedică să facem pasul următor. Să fim mândri că am rezolvat ceva, că s-a făcut dreptate și la noi în țară. „Da - mi se spune iar -, dar pentru a fi valabilă acuzația de crime împotriva umanității trebuie să demonstrăm că a fost ceva sistematic“. Cum n-a fost sistematic?! Ieri a fost aici, în camera asta, Petre Mihai Băcanu. Mi-a arătat degetul lui deformat, unghia pe jumate rămasă ca o gheară, de la tortura cui?... A lui Pîrvulescu Marin. Securitatea asta făcea - îi tortura pe opozanții, pe disidenți.
Putem presupune că unii disidenți cu o soartă similară cu a tatălui dvs. vor rămâne pentru totdeauna necunoscuți, pentru că nu a fost nimeni să le pledeze cauza?
Absolut. Acesta e un punct foarte important. Atâtea destine... Au fost alți oameni uciși în bătăi în acea perioadă. Avem chiar în dosarul Gh. Ursu atâtea probe adunate de procurorul Dan Voinea care demonstrează acest lucru. Inclusiv unii opozanți de la Brașov. Probe implicându-i pe toți cei din Direcția a 6-a Cercetări Penale, care trebuiau să constituie acele loturi pe care să i le prezinte lui Ceaușescu drept dușmani ai poporului. Aceste căi de atac există, dar trebuie să fie abordate de procurori onești.
Un titlu de ziar suna așa: Lupta lui Andrei Ursu, în numele tatălui. Duceți lupta doar pentru părintele dumneavoastră?
În primul rând pentru el, bineînțeles. Dar și în numele dreptății, în numele tuturor victimelor. Cazul tatălui meu este emblematic și prin tentativele repetate de mușamalizare. În același timp, el reprezintă radiografia acestei tranziții cețoase din România, iar actul de dreptate care s-ar face în cazul lui ar putea fi începutul desprinderii noastre de acea fatală încrengătură de o factură grotescă, încă aservită acelei pături care a ținut dictatura lui Ceaușescu în picioare. Miza acum este o eliberare, o curățire a acestei pete rușinoase de pe conștiința noastră.
