Viaţa și moartea locurilor

De-a lungul timpului nici primarii generali ai Bucureştiului, nici cei de sector nu și-au manifestat în discursul mediatic, de largă audiență, intenția fermă de stopare a abuzurilor urbanistice și  de reabilitare programatică a zonelor protejate.

Vara este un moment oportun pentru a con­știentiza starea orașului. În cazul Bu­cureștiului, din păcate, acest exercițiu pri­lejuiește anual profunde dezamăgiri. Mult mai numeroase și dureroase decât sa­tis­facțiile care, ce e drept, riscă să fie mi­ni­malizate. Ar fi deci injust să trecem cu ve­derea redeschiderea după mai bine de un deceniu a Muzeului Colecțiilor, noua față a Pieței Amzei, restaurarea Hotelului Bu­levard, după lungi ani de șantier, sau alte câteva clădiri renovate cu succes ici și co­lo. Cum însă asemenea mostre reprezintă aspecte firești ale dinamicii unei capitale europene, este mai degrabă necesar să re­venim asupra anomaliilor care se per­pe­tu­ează... în ritm neverosimil.

Orice plimbare tihnită de va­canță în zonele protejate ale Bucureștiului scoate în drum la tot pasul peisaje dezolante, în fața cărora bunul simț sus­pină amar. Plăgi deschise în trupul ora­șului, pe lângă care suntem nevoiți să tre­cem neputincioși. Artere majore precum Maria Rosetti sau Calea Moșilor veche, dar și străzi de pe harta fondatoare a Capitalei moderne precum Clemenceau, Povernei, Cristian Tell, Dionisie Lupu, Dumbrava Ro­șie, Aurel Vlaicu (pentru a cita câteva) sunt deja mutilate sau în curs de agresare urbanistică, conform rețetei: „demolăm ca să speculăm“, indiferent de costul pa­trimonial și având ca unic scop profitul gro­sier. În ce altă cheie să înțelegem, de pil­dă, recenta desfigurare a Pieței Icoanei, prin înfigerea dizgrațioasă a blocului de la colțul cu str. Eremia Grigorescu, pe locul unei elegante case neoromânești în per­fec­tă stare? Sau cum să interpretăm răbdarea diabolică a unor dezvoltatori care așteaptă ani în șir ruinarea artificială a unor fru­moase imobile, precum cele din Piața Ro­ma­nă 7, Visarion 8, Kiseleff 37, Aviatorilor 8, Ion Mincu 11? În fine, ce să credem despre distrugerea Halei Matache, părăginirea asis­tată a Morii Assan sau a Hotelului Gri­vi­ța? Asemenea exemple și multe altele fac parte din refrenul pe care, de ani mulţi, îl psalmodiem neobosit și aparent fără fo­los. În ciuda numeroaselor obstacole admi­nistrative și de mentalitate, știm însă că recurența mesajului impune consecvența unui crez: că orașul are nevoie de trecut pentru a-și hrăni viitorul.

Persistă, cu toate acestea, o nedumerire ca­re se cere privită mai atent. Cum e cu pu­tință ca efortul persuasiv desfășurat non­stop de personalități ale lumii aca­demice (precum arh. Șerban Sturdza, prof. Andrei Pippidi) sau ale societății ci­vile (în frunte cu personaje notorii pre­cum Nicușor Dan sau Mircea Toma) să nu răstoarne trendul speculativ care mar­chează Capitala din punct de vedere urba­nistic? Cum se poate ca înmulțirea expo­nențială a ONG-urilor implicate cu trup și suflet, on și offline, în protejarea patri­mo­niului (nu doar bucureștean, ci și națio­nal, nu doar urbanistic, ci și istorico-na­tural) să nu zguduie încrengăturile de la vârful administrațiilor locale? Căci, în po­fida unor succese punctuale, norul gros al indiferenței și corupției apasă nestin­gherit. Dincolo de motivațiile conjunc­tu­rale, faptul se explică printr-o disfuncție fun­damentală: neasumarea sistematică, instituțională a problemei patrimoniale de către clasa politică, neincluderea ei pe agenda urgențelor naționale – nici la nivel central, nici la nivel local – deși societatea românească postcomunistă are nevoie acu­tă de reevaluarea unui trecut manipulat și hărțuit îndeajuns de vechiul regim. Câte campanii electorale au acordat un loc privilegiat reabilitării patrimoniului ur­ban, să zicem? Sau celui istoric? Prea pu­ți­ne, cu siguranță. Iar Bucureștiul, în aceas­tă privință, stă probabil cel mai prost, căci de-a lungul timpului nici primarii săi generali, nici cei de sector nu și-au ma­nifestat în discursul mediatic, de largă au­diență, intenția fermă de stopare a abu­zurilor urbanistice și de reabilitare pro­gramatică a zonelor protejate. Bine-bine, s-ar putea obiecta, dar dacă activismul societății civile este atât de puternic, de ce nu se văd efectele? Răspunsul e ilustrat aproape metaforic de situația creată la ale­gerile locale din 2012, când Nicușor Dan, candidatul independent a cărui strategie de campanie s-a identificat cu țelurile Aso­ciației „Salvați Bucureștiul“, a obținut fără niciun sprijin politic 10% din voturi. Re­zultat ce denotă, pe o parte, disponi­bi­litatea reală a societății de a lua în serios pro­blemele orașului, dar pe de alta, in­capacitatea unei asemenea abordări de a-și croi vad fără cârja politicii. Lucru firesc până la un punct, fiindcă orice cauză ci­vică are, la un moment sau altul, nevoie de sprijinul ierarhilor societății. În cazul ro­mânesc însă, dependența față de dis­cursul „oficial“ (audiovizual mai ales) ajun­ge să-i limiteze peste măsură pe o­a­meni, oricât de bine intenţionați sau onești: a zis primarul general așa, o fi bine așa, că am văzut la TV... Nu a zis primarul cutare lucru, atunci nu contează. A de­molat cutare edificiu istoric, o fi știut ce vrea. În schimb, ceea ce ne explică săp­tămânal, de ani, cu lux de amănunte, pro­fesorul Pippidi în Dilema Veche e pentru cine... citește!

Să ne închipuim doar o clipă că Ra­portul comisiei prezidențiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice și naturale, ela­borat de un reputat colectiv în 2009, ar fi devenit carte de căpătâi pentru succesivele guverne, implicit pentru res­pectivii miniștri ai Culturii, care ar fi pre­luat statornic, în prestațiile lor publice, mă­car o parte dintre ideile cuprinse acolo - în cazul că nu s-ar fi aventurat chiar să pro­pună măsuri legislative concrete. Mai mult ca sigur, alta ar fi fost soarta acestui respectabil document decât este azi, când zace ignorat de majoritatea decidenților.

Atât în ceea ce privește memoria crimelor comunismului, cât și cea patrimonială, asu­marea acestor capitole strategice de că­tre instituțiile sau vocile autorizate, de real impact, reprezintă deocamdată unica soluție pentru a reuși o pătrundere în con­știința colectivă. Sensibil diferită ar fi, de exemplu, percepția asupra totalitari­s­mu­lui, dacă BOR i-ar mărturisi drept cano­nizabili cel puțin pe câțiva dintre martirii netăgăduiți ai represiunii comuniste, sau dacă istoriografia de tip best seller a zilei nu ar ezita să facă analiza justă a feno­me­nului carceral. În aceeași logică, alta ar fi, probabil, strategia imobiliară din inima Bu­cureștiului vechi, dacă marii arhitecți autohtoni la modă și parteneri de afaceri ai autorițătilor locale ar îndrăzni să spună hotărât ce gândesc (nu doar ce le con­vi­ne): nu mai agresați zonele protejate sau monumentele istorice, fiindcă distrugeți potențialul de reprezentare al Capitalei! Și în acest sens, de altfel, Biserica oferă o ana­logie interesantă, căci, la polul opus față de spațiul laic, oriunde întorci capul nu vezi decât biserici în construcție sau în renovare, nicidecum în demolare sau rui­nare forțată. Lucru posibil pur și simplu fi­indcă ierarhia BOR a dat semnalul unei mo­bilizări naționale fără drept de apel. Paradoxal însă, această situație implică și o realitate simetrică. Astfel, multe lăcașuri sau situri din zona de străveche valoare patrimonială (chiar paleocreștină), ab­sen­te din prima linie a discursului „patri­ar­hal“ actual, lipsesc și din atenția... ma­jo­rității creștine. Ca și cum aceasta ar gândi prin telecomandă.

Panoramând cumva imaginea Bu­cureștiului prezent, de la care plecam, nu putem evita analogia cu o dantură în care sclipesc su­părător numeroși dinți de aur. Da­că furia totalitară a lui Ceaușescu din anii ‘80 (când anihila un sfert din pa­tri­moniul edilitar istoric al Capitalei) poate fi lesne încadrată în categoria „neroniană“ a puterii ieșite de sub zodia rațiunii, dis­trugerile la care asistăm azi, în plină Uni­une Europeană, scapă oricărei încadrări, fie și negative. În cazul lor, ceea ce șo­chea­ză e tocmai lipsa oricărei strategii, gra­ba meschină de a înlocui ce e „vechi“ cu alt­ceva, „mare, nou și rentabil“. De la visul dăi­nuirii faraonice mimat de Ceaușescu, s-a ajuns în plină democrație la polul opus, când se construiește în totală indi­ferență nu doar față de trecut, ci și față de viitor. Situație fără noimă, într-o lume în care protejarea patrimoniului și afir­ma­rea iden­tității culturale au generat un cu­rent de gândire, iar libera documentare pe această temă oferă o panoplie de mo­de­le, demne de urmat. Cu condiția să aibă cine.

PS: O știre de ultimă oră, sosită în timp real pe e-mail, din partea Asociației „Sal­vați Bucureștiul“ alertează cu privire la de­molarea din str. Câmpineanu 2, în 22 iu­lie a.c.: „Începutul unei noi practici în Ro­mânia: demolarea autorizată a mo­nu­men­­telor istorice, în vederea reconstruirii aces­tora!...“. Judecați și dumneavoastră. //