De același autor
Textul constituţional nu oferă reţeta adoptării unor decizii chibzuite şi înţelepte, benefice din punct de vedere economic, ci doar stabileşte anumite competenţe şi proceduri decizionale şi anumite limite ale puterii de a decide. Principalele limite sunt drepturile şi libertăţile fundamentale: drepturi subiective ale individului împotriva statului. Împrejurarea că, printr-o dezvoltare doctrinară şi jurisprudenţială de câteva decenii, începută în Germania, există un efect faţă de terţi sau „orizontal“ al drepturilor omului, ce devin opozabile şi altor indivizi, interesează mai puţin aici. Important este că, în primul rând, ele sunt opozabile statului.
Drepturile fundamentale pot fi privite ca ocrotind o sferă a libertăţii individuale, din care ingerinţele statului sunt în principiu excluse, iar atunci când se produc, trebuie justificate pe baza criteriilor stabilite în articolul 53 din Constituţie, care reia logica şi terminologia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, ingerinţa trebuie să fie prevăzută prin lege, să aibă un scop legitim, din cele enumerate expres în text (protecţia bunelor moravuri, a securităţii naţionale, a drepturilor altora etc.) şi să fie necesară într-o societate democratică. Primele două condiţii sunt relativ uşor de îndeplinit; discutabilă este doar ultima. A aprecia ce înseamnă „necesar într-o societate democratică“ reclamă un efort serios argumentativ, iar instanţelor le revine o largă marjă de apreciere în acest sens.
Reducerea pensiilor şi a salariilor constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor afectaţi de această măsură. Ar fi foarte discutabilă reducerea pe calea unei ordonanţe de urgenţă, care – conform art. 115, alineatul 6 – nu poate afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie. Dreptul la pensie este menţionat în mod lapidar de articolul 47, alineatul 2 din legea fundamentală. În plus, poate fi privit ca o „creanţă asupra statului“, în accepţiunea articolului 44 (Dreptul de proprietate privată), iar jurisprudenţa CEDO a statuat în mod constant faptul că protecţia proprietăţii private (instituită de articolul 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie) se extinde şi asupra dreptului la pensie. În ciuda unor opinii vehement susţinute în discursul politic şi în mass-media, diminuarea pensiilor nu este exclusă la modul absolut. Legea nr. 19/2000 a pensiilor stabileşte un criteriu unitar de calcul al pensiilor din sistemul public de asigurări sociale: punctul de pensie, actualizat anual, prin Legea bugetului asigurărilor de stat.
Paradoxul este că guvernul poate reduce mai uşor aceste categorii de pensii, mai mici, diminuând punctul de pensie, care trebuie corelat cu valoarea salariului mediu brut. Aici modul de calcul rămâne acelaşi, iar ceea ce se schimbă este doar valoarea (variabilă) a punctului de pensie. Diminuarea acestei valori este costisitoare politic, moral discutabilă, însă nu neapărat neconstituţională. Pensiile speciale, şi aici - din economie de spaţiu, mă refer doar la pensiile magistraţilor, sunt mai bine protejate contra intemperiilor economice. Ele se ridică la 80% din valoarea drepturilor salariale pe ultima lună de activitate, criteriu imuabil. O diminuare oricât de mică a acestor pensii ar corespunde idealurilor justiţiei, dar nu şi exigenţelor statului de drept. Schimbarea modului de calcul al unor pensii plătite în baza unei decizii de pensionare date sub imperiul unei legi încă în vigoare poate fi considerată reglementare retroactivă (prohibită de articolul 15, alineatul 2 din Constituţie), deşi se pot găsi şi argumente în sens contrar.
Punctul nodal al acestei complexe problematici îl reprezintă conceptul de neretroactivitate, rezultat al unei evoluţii juridice ce şi-a găsit formularea clasică în doctrina dreptului privat al secolului XIX. La prima vedere, o lege care reduce valoarea salariilor şi a pensiilor plătite de acum înainte nu retroactivează. Plata lor se face însă ca urmare a unui act (contract de muncă sau decizie de pensionare) anterior legii de diminuare, adoptat în baza legii în vigoare la momentul respectiv. Modificarea unilaterală a actului respectiv implică o aplicare retroactivă a unei legi noi, diferită de cea în vigoare la momentul încheierii contractului de muncă sau a emiterii deciziei de pensionare. Efectul secundar al acestui mecanism, menit să împiedice statul să ia cu o mână ceea ce a dat cu cealaltă, poate fi zădărnicirea măsurilor urgente şi necesare de ieşire din criză.
Trebuie să ţinem însă cont că instituţiile juridice liberal-democratice şi, mai ales, drepturile fundamentale s-au cristalizat într-un climat de neîncredere funciară în stat şi în pretenţia guvernanţilor de a avea în vedere interesul general, încât chiar şi în cazul în care intenţia lor este sinceră, mecanismele constituţionale ale statului de drept pot bloca realizarea ei. Lipsa criteriilor de distincţie între prieten şi duşman, între starea de criză sau pericol şi cea de normalitate, între regulă şi excepţie reprezintă poate punctul slab al arhitecturii statului de drept, edificiu preferabil însă oricărei alte construcţii statale. //
